Uneori se aliniază planetele mai frumos decât în constelația mea interioară.

Întâi mi-a venit pe lume nepoțica, într-o seară de luni din februarie. Treisprezece. Pentru noi e un număr norocos, locuim în apartamentul 13. E cu plus. Și e o sincronicitate.

Mi-ar fi fost mai ușor să nasc eu. Îndemnurile cu „hai că unele nășteau în șanț la țară, tu vei fi asistată în buricul târgului” nu mă mai ajutau nici pe mine în orele acelea nesigure de așteptare. Dar totul a decurs bine și fata mea s-a dovedit a fi o mămică echilibrată din prima. Iar în aceeași zi se mai năștea ceva.

Emoții în pielea goală, pentru care chiar eram părinte, a ajuns la Editura Creator în următoarea dimineață. Probabil că a fost gata din tipar tot luni. Sincronicitate. Iar marți, când am primit vestea cea mare, era Valentine`s Day. Nu se putea un moment mai potrivit pentru o carte despre cupluri. Tot cu plus. Tot sincronicitate.

Pe 17 martie, vineri, am avut lansarea de la Brașov, în casa Libris-ului, librăria Șt. O. Iosif. Evenimentul a avut multă emoție.

Augusta Oniță-Bagoly, prințesa cărților din Libris, a dat tonul blând și cald al serii. Eu îi spun „nășica”, pentru că a crezut în cartea mea înainte să o vadă și i-a pus o vorbă bună la Creator. Îi plăcuse primul copil, Așteptări nerealiste. Știa că fac copii frumoși.

Laura Năstasă, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie, și Simona Arens, psihoterapeut PEU și EFT, au vorbit atât de frumos despre cărțile mele și despre cum au fost inspirate de ele, încât mi s-a părut greu de crezut că magia de la Brașov se mai poate repeta. Provincialii sunt mai liniștiți. De-asta aici conexiunea și familiaritatea s-au ivit firesc, parcă de la sine.

Le-am spus povești despre copilăria mea, despre visul de a deveni scriitoare. Despre pierderi, blocaje și reîntoarcere la matcă douăzeci de ani mai târziu. Și în același timp mă gândeam că bucureștenii mei nu mi-ar asculta polologhia la fel de cuminți și de entuziaști.

Am avut participanți de toate vârstele, de la un bebe în burtică, până la o doamnă octogenară de o eleganță remarcabilă. Și chiar și câțiva bărbați. Pe unii i-am rugat ulterior să-mi dea feedback masculin, de arici serioși. Să mă ajute să îmi iasă prezentarea următoare mai puțin siropoasă. Mi-au dat tot cu plus. Că i-am fermecat cu povestea scriitorului. Oameni drăguți, mi-am zis.

Sar peste povestea rochiei… Hai că v-o spun! Între cele două evenimente mă stresează rochia bleu, prea mișto, purtată la Brașov. O cumpărasem din greșeală, căutând încălțări. Rochii aveam. Îmi sărise în ochi, că se asorta cu cartea. Sincronicitate. Și acum e de neegalat. Trec prin alte trei încercări (a se citi „comenzi online”), până mă hotărăsc să mai cumpăr una ca cea bleu, dar pe roz. Și dau peste cea corai (altă croială), pe care o găsesc în același magazin, vecină de stativ cu rochia bleu. În ultima seară.
„Model princiar”, zice vânzătoarea convingător.
„Sincronicitate”, îi explic soțului.
Greu de crezut că îmi cumpăr a cincea rochie. Deși rochii aveam.

Și vine momentul adevărului, vineri 24 martie, lansarea cea mare. După o noapte dormită pe sponci, cu motoarele deja turate, mă trezesc în zori, cu mânecile suflecate. Peste câteva ore, încercând să mai moțăi un pic, visez coșmarul eșecului în detalii ascuțite. Mi se tăiase vocea complet, vorbeam după o ușă și oamenii nu mă vedeau. Nu reușeam să disting ce aveam scris pe fițuică. Unul mă boicota în sală. Suna telefonul și îmi vorbea cineva fără noimă. Nici aer nu mai aveam.

Mă trezesc. Răsuflu ușurată că nu-i de-adevăratelea. Și că tot răul s-a întâmplat deja în vis. E loc de mai bine. Deși e ceva ce nu am visat: să nu vină lumea.

Îmi cumpăr flori, convinsă că n-o să-mi aducă nimeni. Să dea bine pe masă. Se apropie ora începerii. În sală suntem câțiva. Soțul, copiii și nepoțica mea de o lună. Cred că vor pleca repede, m-au ajutat să vin cu cele necesare. Mai sunt mătușa mea cu fetele și cu nepoata ei. Două prietene venite de la capătul lumii: Elena Cazacu din Iași și Ancuța Coman-Boldișteanu din Timișoara. Cred că mai aveau ele ceva de rezolvat pe la București.

Apar și invitații mei speciali.
Mihaela Popa, lector universitar doctor la Universitatea din București, Sociologie.
Mădălina Voicu, doctor în psihologie, psihoterapeut, formator și superizor din Institutul SPER.
Sever Gulea, filozof, medic psihiatru și blogger Libris.
Ioana Zenaida Rotariu, poetă debutantă premiată, doctorand al Facultății de Litere, librar.

Râd cu Elena, poate vom fi doar noi să mâncăm fursecuri. Mai devreme, Mihaela mă îndemnase să-mi liniștesc emoțiile copilului interior bând apă.
Respir adânc. Mă bucur că pot. Încă.

Și apoi oamenii ajung. Mă emoționează fiecare nou-venit. Fiecare bărbat. Mulți. Vin familii cu copii. Oameni dragi. Îmbrățișări, pupături, lacrimi. Mă țin tare. Se umple complet sala. Se termină scaunele din Verona. E plină masa de flori ca în amintirile cu doamna învățătoare. Asta am vrut să mă fac inițial, să știți.

Și începem. Sunt oameni cunoscuți și valoroși în sală. Aș opri povestea despre mine ca să îi prezint pe ei. Unul și unul. Mă prind că joc în povestea cărții, totuși. Nu mai e vorba despre mine, ci despre ea. Ne-am adunat vreo 70 de oameni aici pentru Emoții în pielea goală. Pentru ideea de cuplu. Pentru nevoia de iubire din noi.

Respir adânc, beau apă. Cornulețele sunt prea departe.

Ascult vocile calde ale invitaților mei. Și inflexiunile lor emoționale îmi plac. Ioana e concisă și cu punctul pe i ca în poeziile ei. Mădălina face o analiză riguroasă, științifică. Mihaela e vulnerabilă și sensibilă. Sever aduce umor și farmecă publicul cu o poveste de amor. Și mie mi se pare că toate acestea sunt elemente din cartea mea. Versul, lecția, emoția, gluma și iubirea. Sincronicități. Ele toate mă relaxează cumva.

Îmi vine rândul la microfon.
Las de-o parte povestea scriitorului. Realizez că țin ochii plecați. Spun povestea volumului 1 și povestea volumului 2. Citesc două pagini din mijloc de carte. Mă simt bine. Răspund la întrebări. Și la cele puse de fata verișoarei mele, care iubește microfonul. Realizez că ține ochii ridicați și că este în clasa întâi. Se face o coadă lungă pentru autografe. Oamenii stau de vorbă cu mine, îmi spun lucruri despre ei. Familiaritatea și conexiunea s-au produs și aici. E cu plus. Și e magic.

Sar peste momentul în care… Hai că vi-l spun! Scriind pe cărți, am un gol de memorie copleșitor, ca o prăbușire de la un nivel prea ridicat de adrenalină, la finalul cursei. No-brain. Nu îmi amintesc numele prietenilor și clienților mei care au venit să-mi fie aproape. Mor de rușine și de neputință. N-am pe nimeni să-mi șoptească ceva. E cu minus. Încerc tot felul de tertipuri ca să mă lumineze omul din fața mea. Scot cămașa pe undeva. E aproape cu plus.

Reușesc să ajung la liman. Constat că copiii mei au rămas cu mine până la final. Ei, care mă iau la mișto acasă, mă văd acum într-un rol profesional. Nu doar copiii au nevoie să se vadă valoroși în ochii părinților. Și părinții sunt măguliți de aprecierile din ochii adolescenților.

Realizez și că nepoțica de vârsta volumului 2 e la prima ei ieșire serioasă în lume. Ca și cartea mea.

Ajung acasă târziu, după o cină cu familia. Aranjez și pozez florile, să-mi fie mai ușor să cred că n-am să mă trezesc din visul acesta greu de crezut.

Sâmbătă dimineață, 25 martie, citesc un mail rătăcit. Cineva îmi povestește că a început o relație de cuplu pe 17 februarie anul trecut, în urma live-ului LIBFEST ținut de mine cu Sever Gulea. De la o discuție despre dulăi și arici. Așa mă prind că la aniversarea lor de un an și o lună, pe 17 martie, la lansarea din Brașov, sărbătoream un an și o lună de relație și eu, între mine și Libris. Și că am fost un fel de „nășică”, fără să știu, pentru cuplul cel nou. Sincronicități.

Mai primesc pe WhatsApp un mesaj cu o poză de bibliotecă. Doi clienți mă anunțaseră de miercuri că pleacă la munte și chiulesc de la terapie săptămâna viitoare. Mi-au spus că le pare rău că nu ajung nici la lansare. Și, la Cheile Grădiștei, în Ceainăria T-shop, dau tot de lup. Se întâlnesc cu cărțile mele. Sincronicități.

„Este și volumul 2? A ajuns până acolo? Are doar o lună! Nu le-ați pus voi?”
„Nuuuu”.
Greu de crezut.

Duminică dimineață, 26 martie, aflu dintr-un SMS că și la lansarea din București a existat un participant bebe în burtică. Frumoasă potrivire!

„Elena, nu știu dacă oamenii au venit pentru carte. Majoritatea mă cunosc. Au venit pentru mine. Dar m-am simțit iubită.”
„Au venit și pentru tine, și pentru carte! Știu că pentru tine e greu de crezut!”
Tot încerc să-mi dea cu minus. Nu-i ori, ori. E și, și. Nu eu zic asta de obicei?

Vă spuneam că aș fi vorbit despre oamenii din sală. Vă voi spune aici povestea cuiva, pentru că are legătură cu cartea.

Alina Iliescu, prietenă din copilărie, medic oftalmolog din Pitești, a venit și ea la București pentru mine. Nu cred că avea altă treabă.

Îmi amintesc mesajul ei din decembrie 2019:

„Știi ceva? Sunt la Cărturești Verona, la cafeneaua din subsol, ascult muzică și citesc manuscrisul tău.”
„Ce decor ales pentru rândurile mele. Mă înclin.”
„Le plimb puțin pe-aici, să se acomodeze… Într-o zi poate vor sta cuminți pe un raft și cineva le va alege ca balsam pentru suflet.”
„Sună ca într-un vis.”

La vremea aceea eu nu îndrăzneam nici să-mi imaginez asta. Un an și șase luni mai târziu, în iunie 2021, înfruntând pandemia, volumul 1 era pe raft la Cărturești Verona. După încă un an și nouă luni, în martie 2023, prietena mea cu gura aurită vine din Pitești să mă vadă cu ochii ei, scriitoare, la lansarea volumului 2, în celebrul subsol, decorul ales de ea pentru rândurile mele cândva. Ne-am fâstâcit amândouă și nu am făcut nicio poză împreună.

Învăț să nu mai cred în sincronicități. Ci în iubirea oamenilor dragi care răspund la iubirea mea. Chiar dacă atâta plus e greu de crezut.

Mulțumesc.