Azi, joi 21 decembrie, este ultima zi în care puteți vedea filmul Mrs. Buică, în București. Documentar, reality-show de cuplu și familie, studiu longitudinal pe 24 de ani. Imi vine să plâng la gândul că nu veți mai avea ocazia să îl vedeți. Luați-vă liber câteva ore după prânz! E despre noi.

După un început confuz, veți râde de personaje… apoi le veți recunoaște prin ungherele sufletului vostru. Filmul scoate la lumină dureri ascunse de demult, să le vedem și să nu le mai putem înflori. Pelicula dezvăluie obiectiv, cu brutalitate, propriile noastre emoții. Rănile noastre cele mai adânci.

Pe scurt, ca în orice cuplu în conflict, ea e nebună, latră și muștele ca un dulău, se baricadează față de pericole închipuite. El se ascunde ca ariciul sub țepi: nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu i-a mirosit. Ea se plânge și îl pârăște copiilor. El se alină cu viciile. Nu-i la fel și la noi?

Amândoi au istoric de traumă. Sunt singuri și nefericiți, prinși în dependența acestei relații toxice. Versiunile lor despre aceeași situație sunt atât de îndepărtate, încât nu se pot atinge. Așa cum ei nu se pot întâlni sufletește sau trupește.

Sunt atât de polarizați, încât nu mai poți ține cu niciunul. Nu ai reper pentru a descifra realitatea trecută povestită de ei. Nu le poți ordona haosul nici cât să afli cum ai venit pe lume.

În ciuda dezorganizării din mintea și sufletul personajelor, realitatea filmată în secvențe de viață, aflate la ani distanță, creează un fel de prezent continuu, obiectiv. Construiește un puzzle aproape complet. O viață în 84 de minute, de un adevăr brut, crud. O viață derulată rapid, cu tinerețe, decizii, speranțe, blocaje, boală și moarte. Cu inocența copilului vulnerabil și cu regresia părintelui inconștient. Cu chipuri și corpuri care se transformă. Cu copilul ajuns să repete la maturitate tiparele relaționale ale părintelui. Cu blestemul iubirii perpetuat. Cu dezrădăcinări și încercări eșuate de întoarcere la rădăcini. Cu trauma luată în valiză mereu.

Și totuși, nu poți să nu-i iubești. Sunt ai tăi. Fac parte din cine ești. Nu îți rămâne decât să îi confruți, privindu-i de-aproape. Să aprinzi lumina camerei de luat vederi. Ca să te știi. Ca să înveți să trăiești cu asta transformând în artă adevărul. Ca să te vindeci.