inima mea fluviu
inundă plămânul pădure
inspir și pieptul îmi umplu
dar mintea tot pare să-mi fure

vântul-apă îmi freamătă frunzele
mi-acoperă albia până sus apa-vânt
devin fluviu-acesta pădure
codrul mișcat pe sub ape eu sunt

bucuria și frica dorința și jocul
aleargă frenetic prin sufletul meu
copii ce-și încearcă haotic norocul
în dansul sălbatic și violaceu

mi-e dor deși suntem acum și aici
mi-e teamă respirându-te
mai vreau să aud ce tocmai îmi zici
mi-e sete sărutându-te

pe-afară un om respectabil
adolescentă pe interior
te iubesc mon cher incurabil
o fi grav? or fi șanse să mor?

Dragă unchiule, azi m-am trezit cu tine în gând. Vorbeam în metafore noi doi…
Imaginează-ți că eu îmi dădeam cu părerea despre ultimul model Dacia-Renault, deși nu e domeniul meu de expertiză. E al tău.

„Are un nume nou modelul ăsta, zic. L-ați făcut pe genunchi, nu am încredere.”
Și tu îmi spui: „Motorul a fost proiectat, perfecționat și produs în ultimii 10 ani. Am adus doar modificări specifice la caroserie.”
Eu o țin pe a mea: „Nu am încredere! Eu nici nu prea mă urc în autovehicule! Vreau să merg pe autostradă cu calul!”
Și tu îmi explici: „E periculos, calul ar putea să nu facă față la iureșul autostrăzii.”
Eu insist: „Eu am cal serios, nu ca alții. Am încredere în calul meu și în ce o vrea Dumnezeu.”
Și tu îmi spui: „Toate popoarele folosesc mașini pe autostradă. Și țările arabe cu văl pe cap. Toți au înțeles că e singura soluție de a face față pericolului unei autostrăzi.”
Și eu zic: „E dreptul meu să aleg cum vreau să trăiesc. Și e natural așa, cum ne-a dat Dumnezeu, cu calul. Și toți murim de ceva. Și uite că nu am pățit nimic tot ieșind în autostradă.”
Și tu știi că Dumnezeu mi-a dat și mașina, și specialiștii care o îmbunătățesc în fiecare zi. Că doar ăsta e jobul lor. Doar-doar m-oi salva cu ea.
Dar eu sfidez timpurile și autoritatea științifică.
Polițiștii spun că sunt prea multe accidente cu căruțe care ies în autostradă. Că sunt depășiți de situație.
Și eu zic: „Unii fac accidente și cu mașina!”
Și tu răspunzi: „Așa e. Dar dintre cei care mor pe autostradă, majoritatea covârșitoare e formată din cei cu căruță (90%). Cei cu mașini sunt mult mai protejați.”
România e la coada Europei. Ea are „cunoscători” care ies zilnic cu căruța cu cal pe autostradă. Apărem la știri în toată lumea. Ni se numără morții.
Și eu zic: „Nu cred în statistici. Ăștia mor de altceva și sunt trecuți în lista cu accidente pe autostradă.”
Totuși lucrătorii de la servicii funerare se plâng: „Niciodată nu am avut atâta treabă. Facem bani mulți, dar nu mai facem față stresului fizic și emoțional. Vrem să închidem afacerea asta.”
Guvernanții, medicii, rudele morților vorbesc pe toate posturile despre ce se întâmplă, implorând lumea să facă saltul la mașină. Iar mașina asta e gratuită, o plătește statul. Ca oamenii să nu mai moară!
Și eu zic: „Nu mă uit la astfel de știri toxice. De ce vă faceți voi rău cu astfel de emanații media? Unii mor de cancer și nu se face isterie din asta. Și tu ai încredere în guvernanți?”
Dar tu mai încerci: „Din cauza acestui fenomen se oprește autostrada de tot. Nu mai circulăm de fapt niciunul. Copiii nu mai au acces la școala din orașul vecin. Au pierdut ani de normalitate din anii lor de creștere.”
Și eu zic: „E vina guvernanților că ne opresc accesul pe autostradă și că închid școlile de florile mărului.”
Și tu vezi cum în alte țări acest fenomen e în scădere evidentă și că oamenii din țara ta sunt prea suspicioși, anxioși și experți în toate. Și afli în fiecare zi de unii de pe lângă tine care mor. Și îți dai seama că degeaba tu ești în mașină, că pe autostradă sunt accidente la tot pasul și nu ai cum să eviți toate ambuteiajele. Că și dacă tu îți ciocnești doar caroseria, ai putea omorî pe cineva de pe cal.
Așa că renunți la jumătate de normă ca să te duci la serviciu o dată la două zile. Să riști mai puțin. Tremuri de grijă pentru mine și pentru ceilalți oameni dragi care au de înfruntat zilnic acest haos. Și chiar pentru pielea ta, printre atâția cai care o iau razna.
„Ce e dictatura asta?, te mai întreb. Cine ești tu să hotărăști pentru viața mea?”
„Suntem împreună în asta, îmi răspunzi. De tine depinde și soarta mea. Și a copiilor mei. Și a părinților mei. Suntem rudele tale. Și-mi tremură inima de soarta ta. În fiecare zi mă întreb dacă oi fi ajuns cu bine acasă.”
„Îți mulțumesc pentru grija ta, răspund, dar sunt mare. Fiecare trăiește după cum gândește. Hai să nu ne mai rănim fără rost!”

A fost ultima mea încercare de a te ajuta să înțelegi, unchiule, ce faci. Nu te mai supăr în plus. Vreau doar să știi că nu a fost doar un vis.
Se face anul de când fratele tău a murit de Covid înainte să fi avut șansa vreunei opțiuni de vaccinare. Cum avem noi acum.
E o teribilă realitate.

Inima mea a fost foarte încercată azi. M-a durut la propriu din miez de noapte, atunci când nu am putut adormi, și am rămas cumva cu ea sensibilă, tremurândă, toată ziua. În tot acest timp m-am simțit pierdută și totuși împreună cu colegii mei psihologi, într-o mare înnegurată de tristețe.

CRISTIAN PETRESCU, un model în breasla noastră, o legendă în timpul vieții sale, a dispărut dintre noi într-un mod surprinzător, aproape imposibil de înțeles: printr-o renunțare.

Un om care curma suferințe nu s-a putut alina pe sine.
Un profesionist care dădea aripi nu s-a mai putut susține.
Două mâini care conțineau nu au putut să ceară ajutor.
Un suflet care a ars prea mult a avut flacără prea puțin.

Nu l-am cunoscut personal, dar nu aveai cum să nu îl știi pe CRISTIAN PETRESCU. Pentru că el era o poveste de om! Prea mulți colegi și prieteni au fost influențați, modelați, fascinați de întâlnirea cu el. O prezență foarte puternică, resimțită și prin alții. Făcea valuri în conștiințe: forma generații de psihologi și psihoterapeuți în multe orașe, ghida cupluri și familii, schimba perspective, reaprindea vieți. Mi-e foarte greu să vorbesc la trecut.

CRISTIAN PETRESCU este. El rămâne în toți acești oameni care îl mențin viu: pun cap la cap istorioare despre intimitatea emoțională pe care el o crea în relație cu fiecare, spun glumele sale spumoase, se bucură de reflecțiile lui, de înțelegeri profunde ale umanului, de valoarea empatiei și a conexiunilor interpersonale pe care le-au explorat împreună.

CRISTIAN PETRESCU a fost un om generos care s-a dat.
Un om inimos care bate acum în alte inimi.

Dar ceea ce ne face plânsul de neliniștit, unii dintre noi fără să îi fi fost vreodată aproape fizic, este faptul că ne reprezintă în prea multe și în prea dureroase feluri.

O parte foarte profundă din noi rezonează cu neobositul CRISTIAN PETRESCU, care a obosit.
Cu jovialul CRISTIAN PETRESCU, care s-a întristat.
Cu altruistul CRISTIAN PETRESCU, care nu a mai avut ce da.
Cu maestrul CRISTIAN PETRESCU, pe care l-au încercat griji mărunte, concrete.
Cu adoratul CRISTIAN PETRESCU, care a putut fi atât de singur.

CRISTIAN PETRESCU este în fiecare dintre noi. Profesioniști, și totuși oameni. Ne abandonăm uneori în slujba clienților noștri. Mai vrem să putem pentru cineva care are mare nevoie. Ne ignorăm corpul, hrănindu-ne mintea cu reușita. Sădim speranțe în pământ sterp, încolțim luminițe în ochi înghețați, cu semințe din trupul nostru, din timpul nostru, din familia noastră, din viața noastră. Uităm uneori care este limita între sămânța pe care o punem și resursa pe care ne-o smulgem.

CRISTIAN PETRESCU avea vârsta mea.
Trecerea în neființă a lui Cristi ne obligă să ne recunoaștem vulnerabilitatea, perenitatea, limitele zilei. Prea des renunțăm la noi. Prea des ardem. Prea rar cerem un pahar cu apă, un weekend în care să nu ne preocupe cazurile din cabinet, o vacanță în care să nu ne simțim vinovați că lipsim.

Nu mai putem nega că și noi, nu foarte subtil, ne sinucidem.
Îți mulțumesc, profesore, că și prin moarte m-ai învățat ceva!

Dragă cititorule, trebuie să-ți spun ceva din capul locului. Eu, ție.
Tu ești cel care ar putea avea „așteptări nerealiste” de la terapia de cuplu sau de la această carte. Sunt sinceră cu tine de la început.

Ai putea să te simți arătat cu degetul de mine, chiar din primul paragraf. Prins de guler. Pus în postura de „client”. Revoltat, poate.

Vreau doar să te aduc mai aproape. Să mă arăt cu degetul pe mine, de fapt. Să îți spun cine sunt eu, cea exprimată prin cartea aceasta. Dar mai întâi o să îți povestesc ceva.

La prima întâlnire cu Ștefan, iubitul meu de-o viață, cu aproape 30 de ani în urmă, eu, Laura, i-am enumerat defectele mele. „Asta sunt eu. Asta nu sunt, deși s-ar putea ca tu să îți dorești să fiu.” Deschiderea mea l-a făcut să îmi prezinte și el defectele lui. De obicei îndrăgostiții își văd reciproc și își arată unul altuia doar sclipiciul. Noi am preferat să ne confruntăm cu temerile noastre cele mai mari: „Dacă într-o zi ai să descoperi ce eu știu deja despre mine, nu ar fi ca și cum azi te-am mințit, ascunzându-mă, și am să te pierd?”

Aici, la prima ta întâlnire cu mine, vreau să îți spun ce eu știu deja despre cartea aceasta.

Cartea aceasta nu te va relaxa. Nu este o lectură plăcută de weekend.

Cartea aceasta te va provoca. Te va enerva. Te va face să simți în nebănuite moduri. Nu ai cum să nu te identifici cu câte un client din povestirile mele, pentru că relația de cuplu are o miză fantastică pentru fiecare dintre noi. Chiar și atunci când alegem să trăim singuri.

Cartea aceasta nu este beletristică, deși te poartă prin cartierul meu, pe malul unei mări, prin cabinetul de psihologie, prin niște suflete.

Cartea aceasta nu este transcrierea unui blog, deși are un iz de jurnal în Pretext și pe alocuri. Enervant pentru cineva care este în căutare de informații și găsește altceva. Probabil că e ca și cum îl tot duc cu vorba înainte să îi spun marile secrete.
Este modul meu de a-ți prezenta în paralel, în ordine cronologică, povestea din spatele scrierii. De la nivelul de idee aburindă și tic-tac al inimii care deja mirosea cu sete cartea, prin suișuri și coborâșuri, când în galop, când opintit, uneori cu pletele în vânt, alteori cu calul în cârcă, până la momentul în care am avut curajul să te las să mă citești. În călătoria aceasta, în care te iau părtaș dacă vrei, m-am simțit și mare impostor, și mare scriitor. O fi aiurea să îți spun asta de la început?

Cartea aceasta croșetează în mai multe direcții. Prin viața mea, prin terapiile de cuplu pe care le susțin, prin relația dintre noi doi pe care, iată, tocmai o pornim. Prin sufletul tău, dacă te lași. Dacă mă primești. Va fi derutant și obositor uneori să te tot mut dintr-un plan în altul. O să îți par, desigur, haotică. Dar îți garantez că toate firele țes structură, că toate cercurile se închid, că puzzle-ul va fi întreg la final. Că toate detaliile și variațiunile au un sens. O intenție bine definită. Tu.

Ai putea crede că am ambiția să te cresc, aroganța să îți dau lecții. Că te împing uneori spre introspecție fără ca tu să-mi fi cerut să-ți fiu terapeut. Vreau doar să îți arăt că noi doi suntem egali. Și pentru asta va trebui să vii la întâlnirea cu mine nu doar cu mintea deschisă și curioasă. Ci să îți pui la bătaie și inima. Altfel ai să uiți în două zile ce-ai citit, oricât de interesant ți-ar fi părut.

Cartea aceasta nu este un manual, dar poți învăța multe experimentând-o. Nu vei întâlni aici profesionalismul detașat, obiectiv, pur științific și impersonal dintr-o lucrare de doctorat. Nu prezintă studii de caz, ci frânturi de suflet. Nu are pretenția că aduce inovație în domeniu. Că atinge vreun vârf. Își propune să ajungă foarte aproape de tine. Într-o văgăună.

Cartea aceasta nu te va lăsa să faci din mine un idol. Chiar dacă ai nevoie de o autoritate perfectă la care să te raportezi și ai venit să o găsești aici. Chiar dacă admirându-mă m-ai citi mai ușor, mai nerăbdător și mai încrezător.
Vreau să știi din prima că sunt un om din carne și oase. Că am uneori conflicte cu soțul sau cu copiii mei. Așa cum am și momente de incredibilă conectare cu fiecare. Mereu am să îți arăt omul din spatele expertului. Cu mască, fără mască. Îți voi dezvălui emoția mea. Adevărul. Și uneori o să ți se pară cam mult. Pentru ce atâta dezvăluire? Parcă terapeuții trebuiau să fie impersonali, nu? Tu ce zici?

Dacă ai reflexul de a împărți lumea în Superiori și Inferiori, Buni și Răi, Atotștiutori și Ignoranți, Zei și Muritori de rând, Credincioși și Păgâni, Campioni și Terminați, e mai mult ca sigur că eu te voi dezamăgi. Pentru că îți voi arăta nu doar puterea, la care te aștepți, ci și vulnerabilitatea mea. Și asta te va face să te întâlnești cu propria ta vulnerabilitate, care doare. De aceea o să te superi rău pe mine și vei da cu cartea de pereți.
Ar fi bine dacă înainte s-o faci, ai mai citi o dată acest avertisment. Nu pentru că… „Ți-am spus eu!”, ci ca să-ți amintești că toate dezvăluirile mele au un rost, că emoția ta negativă este prețul întâlnirii cu adevărul tău. Este prețul conștientizării, primul pas spre schimbare și creștere. Abia atunci ne vom întâlni pe deplin, noi doi. Acolo unde doare.

Și n-aș vrea să îți scape faptul că dincolo de conflictele mele există mereu reconectare. Mă tem că ai putea fi atât de dezamăgit că există conflictul, încât să nu reușești să fii atent la cum îl folosesc.

Mai mult ca sigur că relația mea, pe care o expun în această carte, nu va atinge standardul relației de cuplu ideale din imaginarul tău. Înțeleg că ai avea nevoie să poată face asta ca să contrabalanseze relațiile blocate pe care le prezint. Sau propria ta relație de iubire, pentru care cauți aici o gură de fericire. Există filme cu happy-end și basme cu… „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”
Eu cred în… „S-au ascultat, s-au sprijinit, s-au alinat reciproc. Și au făcut față vieții mai bine împreună. ”.

Cartea aceasta este despre realitate. Despre cuvinte șocante uneori, alese cu grijă alteori, cu un scop anume mereu. Despre complexitatea unui om întreg, cu un spectru larg de culori emoționale, în care coexistă binele și răul. Ca și în mine. Ca și în tine.

Cartea aceasta este despre cunoaștere de sine, acceptare a tot și autoasumare, pentru ca motivația și speranța ta să vină din interior, nu din exterior. De la tine, nu de la mine. De la Sine, sâmburele tău de divin, nu de la un „moș cu barbă” din ceruri.

Sper că o vei primi în cele din urmă ca pe un dar, ca pe o înțelegere mai cuprinzătoare și mai aproape de adevăr a naturii umane. A propriei tale ființe.

Eu nu mă „machiez”. Tu?