Am citit cartea aceasta într-un weekend, cu pasiune de adolescent. Cred că acesta este cel mai mare merit al cărții: te face să te îndrăgostești odată cu personajele, ca în vremuri de început. Trăiești odată cu ele.

Îți bate inima tare în piept. Ți-e frică să nu se piardă iubirea. Tremuri de nerăbdare și de dor. De bucuria întâlnirii. De necaz, când lucrurile nu ies bine.

Povestea te tulbură în toate felurile.

Când întrerupi cititul, o parte din tine nu se poate desprinde de carte și te întorci la ea însetat.

Stilul este firesc, natural, curge. Cu suspans, cu răstunări de situație. Personajele sunt bine conturate, îți devin familiare și dragi. Rămâi cu dor de ele când cartea se sfârșește.

Scrisul Laurei Frunză are multă emoție profundă, dialoguri interioare, vulnerabilități expuse. Și adevăr transgenerațional revelat. Dezvăluie traume, evidențiază blocaje, urmărește pașii nesiguri, dar perseverenți ai personajelor spre vindecare.

Și eu cred că iubirea este salvatoare. Că ea ne dă șansa de a ne primeni și de a ne desăvârși.

Ar merita ecranizată cartea aceasta. Nici nu ai cum să o citești altfel decât văzând filmul, secvență cu secvență, cu lumini și umbre, cu sunet și culoare, cu gusturi și miresme.

Ca și Ileana, personajul cheie, romanul întreg este un melanj de putere și sensibilitate, de rațiune și emoție, de renunțare și speranță. Rămâi cu gustul tinereții… timide, nesigure, anxioase, dar și cu resursele ei de transformare și regenerare.