Oamenii vin la terapie de cuplu cu sufletul greu. Iubirea este o nevoie primordială pentru fiecare dintre noi. Să eșuăm în asta doare îngrozitor. Să recunoaștem în fața unui străin că nu mai găsim soluții pentru a ne salva relația vine la pachet cu multă rușine și cu furie. Simțim o emoție negativă și când începem să citim un astfel de articol sau când deschidem o carte pe tema aceasta. De ce să riscăm să ne stricăm ziua?! Ar însemna să admitem că avem nevoie, că nu stăm chiar bine cu relația, iar asta ne jenează și față de noi înșine.

În speranța că voi opri impulsul tău, drag cititor, de a fugi, mă voi folosi de personaje de poveste, ca și în cărțile Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu .

Dulăul latră orice neregulă, cere terapie, reclamă intransigent cât de neimplicat și de vinovat este ariciul, fierbe, nu vrea să ierte, nu e dispus să mai facă nimic pentru relație, amenință cu despărțirea. Ariciul pare adus cu forța, se face ghem, vrea să se poată teleporta din încăpere, îndură cu greu datul în stambă al dulăului, mai mult tace, iar când se îndură să spună ceva, pare rațional, rece, indiferent.

Dulăul nu mai dă drumul la microfon, încercând să mă seducă definitiv. Ariciul e suspicios, nu mă privește, parcă nu vrea să fie contaminat de terapie.

Sigur că există și varianta cu doi cocoși care își smulg penele reciproc și se umple de sânge. Nu se lasă unul pe altul să termine nicio propoziție: e o minciună flagrantă și o nedreptate până la cer ceea ce prezintă celălalt. Există și varianta cu două bufnițe tăcute și filozoafe undeva în sinea lor, care nu se obosesc să îmi spună ceva. Așteaptă să fac eu o magie, dacă sunt în stare. Dar până la urmă, și cocoșii, și bufnițele își dezvăluie fațetele de dulăi și de arici, polarizând cuplul.

Mă străduiesc să ofer câte o jumătate de scenă fiecăruia. Îi invit să vorbească pe rând, pentru că numai așa înțelege „baba”. Dulăul are o infinitate de puncte sensibile, e uimitor câte interpretări catastrofice poate găsi, cât de multe lucruri îl pot provoca. Ariciului îi citesc doar pe masca brusc zâmbitoare sau împietrită, că ceva l-a agățat. Cuvintele i le smulg din puțul gândirii. Când fac presupuneri despre ce simte, ca să îl ajut, sunt catalogate imediat drept speculații și generalizări.

Îmi dau foc la valiză și când le pun etichete de dulău și arici. Mi-e greu să îi mai trimit și la cărțile mele, deși știu că ele cresc încrederea în proces, sunt instrumente de lucru folosite de alți colegi, facilitează progresul terapeutic.

Toate aceste reactivități ale clienților mei oglindesc de fapt rănile lor. Colții expuși sau acele sub care se ascund sunt doar strategii cu care au răspuns în fața unor neiubiri mai vechi. Așa că nu o iau personal. Îmi fac treaba cu răbdare, cu pași mici și blânzi.

Fiecare dintre ei speră că eu voi înțelege în cele din urmă ce îndură el, că îl voi alege și că îi voi oferi dreptatea ca pe un premiu întâi, desființându-l și lăsându-l repetent pe celălalt: ce fac eu e bine și e justificat, ce face celălalt e aberant, de neimaginat.

Sunt uimiți și dezamăgiți când îl ascult și îi dau credibilitate celuilalt. Noi înseamnă două pagini ale aceleiași povești: două perspective diferite, două realități subiective care se pot aduna, nu din care să alegem doar una. Deși ei sunt în concurență, eu nu voi desemna un câștigător. Validez două jumătăți ale unui întreg: noi.

Se simt trădați și când le sugerez modalități noi de comportament: Adică tot eu să fac ceva? Nu înțelegi că am făcut deja asta, ani buni, n-a funcționat și nici nu mai vreau să depun efort degeaba!?”

Terapia de cuplu începe atunci când, în ciuda listei lungi cu fapte îngrozitoare săvârșite de celălalt, fiecare ia hățurile calului propriu, ca să restarteze căruța cuplului oprită în drum. Atunci când fiecare este dispus să facă ceva în slujba iubirii lor. Oricât de rănit și de fără energie ar fi. La nivel profund, ei știu că pot face asta. Că altfel s-ar fi dus la notar, nu veneau la mine.

De ce să mă schimb? Așa e personalitatea mea, asta mă definește, nu pot renunța la identitatea mea!

Un proces terapeutic complet modifică structura de personalitate: coboră prin beciuri ascunse ale sufletului, aduce în lumină noi perspective, vântură resurse, probează și exersează modalități noi de comportament. De dragul relației tale, merită să te reinventezi. Merită să devii iubitul sau iubita de care să fii mândru și tu. Și care să te facă să fii dorit, prețuit, de neînlocuit. Adică în sfârșit iubit așa cum vrei.

O terapie de cuplu restructurează nu numai lumea interioară a fiecărui partener, dar și interacțiunea dintre ei. E nevoie să ne uităm obsesiv, în detaliu, la certurile lor, ca să deslușim circularitatea negativă, cercul vicios, hora durerii în care se învârtesc nesfârșit. Pare că ne afundăm în prăpastie când facem asta. Doar astfel devenim conștienți de ceva ce era trăit automat inițial. Începem să ne descoperim participarea directă la haosul relațional.

Nu vreau să învăț nimic. Nu m-am înnebunit nici după școală, nici după teme. Nu sunt interesat de psihopupu.

Pentru a putea opri interacțiunea reflexă și pentru a construi o circularitate pozitivă, un dans al iubirii, în terapie e nevoie și de psihoeducație, de disponibilitatea de a afla lucruri despre psihic, despre creier și zone subcorticale, despre corporalitate, despre emoții, despre traume. Este modul în care să liniștim mintea rezistentă la schimbare, anxioasă în fața necunoscutului, conservatoare, înfiptă cu dinții în propria identitate atotștiutoare.

De ce trebuie să îi ascult eu suferințele? Ca să ne tăvălim amândoi de durere?, întreabă ariciul.

Asta e frica din copilăria lui. Lăsat singur cu propriile emoții copleșitoare, fără un adult care să i le coregleze, le-a reprimat și a rămas cu convingerea că ele sunt mortale. Învățând azi să facă față emoțiilor dulăului (ponderate în terapie) și dând piept cu propriile emoții, ariciul ar crește, ar deveni un adult capabil să facă față și să coregleze emoțiile copilului pentru care e părinte azi.

De ce trebuie să am eu grijă de un om mare? Sunt părinte pentru copilului meu și mi-e de-ajuns. Să îl repare cine l-a rănit în copilărie, adică maică-sa. Să se ducă la terapie. Să nu mai facă pe victima, așa e viața!, zice dulăul.

La început, niciunul dintre cei doi nu poate empatiza cu partenerul său, nu poate coborî în văgăuna celuilalt. Propria suferință îi face atât de reactivi. E un fel de „nu te pot ține pe tine pentru că tremură cămașa de pe mine, adică nu mă pot ține pe mine”.

Cât timp fugim sau suntem copleșiți de propriile emoții, vom fugi sau vom fi copleșiți și de ale altora. E nevoie să lucrăm în terapie cu noi înșine, ca să putem să susținem pe altcineva. Când facem pace cu propriile răni vechi, ne putem uita și la rănile altcuiva. Iubirea începe cu sine.

Relația de cuplu matură este una în care oamenii se pot dezvălui, au încredere, se pot susține, se pot coregla emoțional. Omul de lângă noi să ne știe așa cum suntem și să ne iubească… e ceva ce am sperat mereu.

De ce să mă povestesc? O să dea și mai tare acolo unde mă doare!

Asta spune ceva despre experiența veche, în care un părinte nu a putut susține vulnerabilitatea și a pedepsit exprimarea emoțională. Asta creează neîncredere în oameni și inventarea unei măști de putere.

De ce să îl învăț eu cum să mă iubească sau să îi cer iubire?! Dacă m-ar iubi, ar ști.

Așa arată iubirea fuzională care e posibilă în raportul dintre mamă și bebelușul ei, mai târziu între îndrăgostiții de nedespărțit. Ulterior și mama se întoarce spre alte responsabilități, și iubitul revine la o viață mult mai complexă decât focusul unic pe nevoile celuilalt. Propriile emoții, dorințe și nevoi sunt trăiri interioare. Nu pot fi ghicite în stele. Suntem primii care le simțim, stă în responsabilitatea noastră să le conștientizăm, să le exprimăm cu blândețe, să le cerem ascultare, empatie, împlinire de la celălalt.

Mult timp, îi țin doar eu, primind, validând și alinând fiecare jumătate de poveste, în încercarea de a le crea tabloul întreg. Le arăt hora durerii (vezi articolul precedent) până când ei încep să observe acest reflex automat în derulare, adică devin conștienți și se pot opri.

Apoi lucrez intrapsihic (ca o terapie individuală în prezența celuilalt) cu ariciul. Dulăul ia foc, se simte abandonat, se înfurie pe mine că îi dau iar și iar microfonul altcuiva… care nu l-a avut niciodată, de altfel.

Nu se poate așa ceva! De trei ședințe îl tot ascult. Până când să mai înghit ce am de zis?

Dulăul își arată emoțiile în fiecare propoziție. E transparent pentru mine. Ariciul e rațional. E opac din punct de vedere emoțional. Caut aur în deșert după emoțiile lui. Durează.

Primul meu scop este să echilibrez balanța: îl învăț pe arici să-și ocupe jumătatea de scenă, să intre în contact cu propriile emoții și să le exprime. Îl trezesc din amorțirea emoțională.

Al doilea scop, mult mai important, este să îl antrenez, să îl fac capabil să țină emoțiile mult mai intense ale dulăului. Adică îl implic în relație. Pregătesc ariciul ca să susțină dulăul. Abia apoi lucrez cu dulăul, îl îmblânzesc, folosindu-mă pentru asta de un arici prezent cu adevărat.

De-a lungul terapiei de cuplu, ei își permit să își arate vulnerabilitatea unul în fața celuilalt. Nu mai sunt unul puternic și unul slab. Ci doi indivizi profund umani: se povestesc cu smerenie, se ascultă cu compasiune. Reciproc. Îl pot construi pe NOI DOI.

Asta înseamnă că am lucrat împreună, mult și bine, cu cei trei clienți ai mei: doi parteneri și interacțiunea dintre ei. Am obținut două persoane mature emoțional și o relație funcțională, conținătoare, de încredere. De la centrarea pe ce pățesc eu, la o reprezentare mentală a ce pățim eu, tu și relația noastră, e o cale lungă și dureroasă. Ea se numește psihoterapie de cuplu atunci când nu e învățată acasă. Ar fi grozav să le-o predăm copiilor noștri. Prin exemplu personal.