Eseuri, Fără categorie

Iubire pierdută

Când aveam zece ani, părinții mei, prințul și prințesa universului meu, au început să se certe. Aveau 30 de ani. După alți 30, s-au despărțit definitiv și sunt ani buni de când nu își mai vorbesc.

Eu am ales să devin psiholog, apoi psihoterapeut și, deloc întâmplător, m-am supraspecializat în cuplu. În fiecare zi îmi trec prin minte și suflet povești de iubire aproape pierdută. La nivel simbolic, îi tot ajut pe mama și tata să rămână împreună.

Uneori însă, cuplurile vin în terapie târziu, când partenerii sunt nu doar epuizați de durere, ci și fără dorința de a mai continua viața împreună. E ca si cum au pierdut relația, au și jelit-o în ultimul timp și sunt blocați, speriați în fața eșecului, nu știu cum să trăiască ultimul act, cum să se rupă unul de altul fără să se rupă și pe ei înșiși. Își dau seama de asta din primele două ședințe și încep demersurile de separare fizică, iar eu îi invit să închidem relația tot în terapie.

Când ambii parteneri sunt de acord să facem asta împreună, cele două ședințe de final sunt dintre cele mai intense, mai pline de sens și mai vindecătoare ore de terapie.

Să spunem tot nespusul, să onorăm și bune și rele, să recunoaștem cât de mult am învestit, câte am învățat, cât de copleșiți suntem în fața pierderii, ce vrem să luăm cu noi și ce lăsăm în urmă, toate acestea fac dintr-un „Adio!” un „Rămâi cu bine!”. Dintr-un punct (.) vecin cu moartea, o virgulă (,) dincolo de care (chiar dacă nu vom mai scrie împreună intimitate și afectiv), rămâne loc de uman și de demnitate.

Avem nevoie să ne fie văzute chiar și dorințele neîmplinite. Avem nevoie să nu fim uitați de omul care ne-a iubit. Avem nevoie să păstreze în sufletul lui ce-a fost bun între noi. Să ne recunoască importanța la scara vieții sale. Avem nevoie să ne putem zâmbi când ne vom mai întâlni vreodată.

Deși pare înfricoșător să treci cu ei printr-o asemenea durere, în ședințele de încheiere se spun și lucruri foarte frumoase. Foștii parteneri se luminează amintindu-și clipe de iubire profundă, valorizând ce-au construit frumos, recunoscând contexte potrivnice în locul intențiilor negative, dăruindu-și în ultima clipă adevăr sufletesc.

Este un privilegiu să fii martorul unor momente de mare autenticitate, în care măștile cad, în care nu mai e nimic de ascuns, în care cei doi protagoniști își joacă ultima șansă de a fi văzuți real de celălalt.

Le spun mereu „Eu nu sunt notar și nu desfac cununii. Eu vă ajut să încheiați ce nu a funcționat și de mâine o puteți lua de la capăt împreună, altfel. Iar dacă e mai bine pe drumuri separate, sunt prima care salută drumul vostru individual.”

Doi oameni care pierd iubirea, care au intrat în cabinet cu fețe lungi și nod în gât, pleacă cu un soi de eliberare, de liniște, de responsabilitate pentru propria viață. Pleacă cu convingerea că merită să fie iubiți, că merită să mai riște.

Toate acestea se întâmplă aievea pentru că pe voi, prințesa și prințul universului meu de altcândva, nu v-am putut salva de suferință. Deși știu că nu era treaba mea.

Mulțumesc, mamă și tată, pentru ce m-ați provocat să devin, acum, când despre asta e… treaba mea.

Standard
Poezii, Uncategorized

pe această plajă pustie

aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,

cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,

în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,

declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…

Standard
Pilule de reflectie

Ale naibii gene rele!

super2mainiUnii oameni se feresc de psihoterapie și de psihologii de care au nevoie, pentru că li se pare periculos să-și zgândăre trecutul. Alții evită chiar și întâlnirile cu personajele copilăriei sau tinereții lor, absentând la nunți, botezuri, înmormântări, revederi de liceu.

La ce nu fac față, de fapt? Sunt momente de bilanț inevitabil. Se fac raportări la viața ca întreg. Ce-am visat și ce-am realizat? Analizând trecutul meu sau viețile strămoșilor mei, participând la evenimentele de schimbare din familie sau din vechea gașcă, mă confrunt cu trecerea timpului, cu nereușitele, cu pierderile și în ultimă instanță, cu moartea.
Realitatea este că viața e scurtă și că uneori nu apucăm să trăim împlinirea. Alergăm zi după zi după himere, iar sufletul nu-și găsește parcă locul și liniștea.

Chiar dacă n-au făcut o analiză transgenerațională cu un profesionist, oamenii ajung cu timpul să înțeleagă cât de mult seamănă comportamentul lor cu al celor dinaitea lor. „Toți bărbații din familia mea au băut.” „Și tata și bunicul au avut amante.” „Toate mătușile mele au fost arțăgoase.” Și când fac descoperirea asta, o iau ca pe un dat identitar. „Așa suntem noi. E o caracteristică a neamului. Avem gena asta.”
Scopul înțelegerii trecutului este autocunoașterea. Redai azi ca pe bandă, ceea ce ai înregistrat atunci. Ai devenit bunica cea tristă ori tatăl furios, chiar dacă nu ai încă vârsta lor de atunci. „Și?! La ce m-ajută să știu asta? Cum să ating acceptarea de sine? Cum să mă schimb?”, mă întreabă clienții mei iritați de confruntarea cu noua înțelegere, nerăbdători cu ei înșiși, copleșiți de neputință.

Comportamentele sunt doar efecte. Emoțiile reactive, de suprafată, ascund de noi înșine emoții profunde, vulnerabile. Băutura sau sexul au fost doar încercări nereușite de a alina un gol sufletesc. Scandalul a fost un mod de a striga nevoia de iubire.

Iubirea este o nevoie psihologică fundamentală, universală. Sub toate formele ei: a fi văzut, a fi recunoscut, a fi apreciat, a fi important pentru cineva, a fi înțeles, a fi mângâiat, a fi îngrijit, a fi împreună… Când nu reușim să avem relații suficient de hrănitoare cu cei dragi (părinte, partener, copil), ne alinăm cu un surogat. Punem în loc de cineva, ceva: fumatul, televizorul, shopping-ul, mâncatul compulsiv, jocurile video, sexul compulsiv, munca excesivă, studiul, facebook-ul sau alte dependențe.

Deci nu era de vină „gena” alcoolismului, a infidelității ori a isteriei. Băutura, amantele sau harța, până și bolile moștenite cu loialitate au fost doar consecințe ale unor vise neîmplinite. Cu toții am visat că vom fi iubiți. Și am făcut față lipsei de iubire cu un comportament învățat involuntar, prin imitație, „ca pe bandă”. Ne-am alinat în același fel ca cei de dinainte. Mai bine zis, am încercat să ne alinăm. Rana a continuat să existe oricâți plasturi am pus peste, oricâte corecții sau pedepse am aplicat. Doar că ne-a fost mai ușor să ne păcălim, în loc să riscăm să ne rănim iar, întorcâdu-ne la dialog. Am dat vina pe dialog, percepându-i doar forma, agresivă. Despre ce ar fi fost un dialog mai intim, șoptit?

Neiubirea se alină numai cu iubire.
Reușitele sau nereușitele noastre sunt legate de oamenii apropiați: părinte, partener, copil. Aici avem de oferit, de dat, de cerut, de primit. Aici e provocarea. Aici e bătălia cu noi înșine. Aici avem de dovedit. Aici e șansa împlinirii. Iubirea. Asta ne trebuie de fapt.
Restul?… sunt iluzii.

Standard
Poezii

Frunze

Vin în casa iubirii
cu o poală de frunze colorate pestriț.
Le atârn printre noi
ca pe fluturi
galbeni, roșii, verzi, cafenii.
Și ei răspund cu dans foșnit
perindărilor noastre leneșe ori grăbite
pe aici.
Dansează cu mine, iubite,
învârte-mă-n ritm de octombrie.
Suntem fluturi
acum.
*
Vin la masa iubirii
aducând o frunză.
Are inima verde
și raze zimțate galben-portocalii,
să-ți spună că ne petrecem.
Mai ține-mă de mână
un pic, iubite,
cât ploaia asta măruntă
de spaime și gânduri.
Emoție
suntem.
*
Aștern în patul iubirii
plapumă lungă de frunze-aurii
și petale uscate aprins.
Ning covor gros de foi ruginii,
să-ți bucure trecerea.
Iubește-mă răvășind, înotând.
Plutesc, iată, în marea de frunze.
Ține-mă-n brațe, iubite,
toamna asta.
Suntem
doar
frunze.

Standard
Pilule de reflectie

Frica nu ne lasă să iubim / Iubire versus frică

În cele din urmă după noi rămâne povestea unei vieți, în care micile alegeri și marile decizii n-au ținut de înțelepciune ori de ignoranță, de cât de mărinimos sau de hain ne-a fost sufletul, de cât de puternici ori de vulnerabili ne-am imaginat că suntem, ci doar de fricile noastre profunde, ascunse.

Frica ne-a fost stăpâna vieții. Ea a sufocat iubirea. Am fi putut fi mai înțelepți, mai buni, mai puternici, dar ne-a fost mereu frică de ceva. De o persoană, de o catastrofă, de o pierdere, de durere, de boală, de moarte, de neiubire, de destin. De cele mai multe nici măcar n-am scăpat.

Abia la bilanțul final devine evident că singurele momente în care nu ne-a fost frică au fost cele în care am iubit. Pur și simplu.

Standard
Pilule de reflectie

Păstrătorii iubirii

Trei bărbați tineri dețineau cheia unei comori neștiute, în căutarea căreia cotrobăiau lumea. Au început cu meleagurile copilăriei lor, cu locurile acelea ascunse și strâmte, atât de aproape de suflet, doar de puști cunoscute, și au ajuns în cele mai depărtate și mai străine așezări, pe cât de reci la început, pe atât de familiare în cele din urmă. Un dor de mister dădea sens neobosiților căutători. Tot ce părea strălucitor la orizont, devenea comun prin atingere. Dar nici un efort și nici un pericol nu părea să stea în calea setei de necunoscut, a libertății de a alege drumul pentru fiecare dimineață, a entuziasmului de a fi eroul propriei călătorii, încât acesta devenise un stil de viață definitoriu pentru ceea ce erau ei.

Și anii treceau. Desigur că n-au uitat nici o secundă scopul aventurii ce părea fără sfârșit, dar de la o vreme începuseră să se întrebe dacă mai contează de-l ating sau nu, ei oricum deveniseră căutători în esență…

Și într-o seară, într-un pod prăfuit uitat de lume, când ziua și noaptea încercau să se atingă, cheia alunecă neașteptat într-o broască ruginită. Un cufăr minion, ca o cutie cu secrete, își desfăcu anevoios capacul, pentru a-și etala comorile ascunse din alte vieți. Trei bijuterii extrem de delicate (cercei din aur filigram), trei căpăcele minuscule (ca niște coroane de aur pentru dinți de lapte) și două scoici-melci pitice, numai bune de pus la urechi.

Unul dintre bărbați a făcut ochii mari și s-a înfuriat de truda fără răsplată: „Ce-s tâmpeniile astea?” Dar ceilalți doi aveau o liniște în suflet, ca pacea unui lac întins. Era ca și cum aflau neștiutul, ca și cum simțeau înțelegerea în ceea ce erau. Și pentru că îi inundase până-n vârful degetelor, l-au prins de mâini pe necredincios, luminându-l, în timp ce un vreasc trosnea simbolic în spatele lui. Acum piepturile celor trei bărbați păreau a se deschide, iubirea le țâșnea copleșitor prin plexul solar, ca o vibrație caldă a unei energii profunde, cu dor de a fi împărtășită lumii.

Însemnau ceva anume comorile din micul sipet? Poate feminitate, agresivitate  și deschidere. Poate frumusețe, boală și miracol. Poate bine, rău și acceptare. Poate doar detalii ale lumii infinite. Cert este că au rămas în seif: ei știau acum că nimic din ceea ce cauți nu lipsește din ceea ce ești. Un picior a închis capacul și a declanșat mecanismul autoblocant.

Bărbații maturi s-au întors în lume răspândind iubire în jur. Ochii lor vedeau sufletul, mâinile lor atingeau ființa, spiritul lor dăruia energie oricărui seamăn. Pentru că a vedea, a accepta și a iubi e totuna. Înăuntru sau în afară.

Într-un final au ajuns acasă… și era la fel de acasă ca pe oriunde au fost. În ulița satului lumina și întunericul încercau să se-atingă. Trei băiețandri se umpleau de praf într-o trântă ștrengărească, parcă din afara timpului. Din senin, lângă ei a căzut în țărână o cheie, pe alocuri argintie ca luna, pe alocuri aurie ca soarele. Jocul s-a oprit brusc… mirosea a aventură.

„Nu ați pierdut ceva, domnilor?” „Voi, băieți, aveți ceva de găsit!”

Standard
Eseuri

Despre iubire… cu măsură

Iubirea. Aproape imposibil de definit, dificil de cercetat, pentru că este un sentiment, nu o cogniție. Pentru că este eminamente subiectivă, nu obiectivă. „Te iubesc pentru că…” de cele mai multe ori nu are continuare. Dragostea nu poate fi explicată, ci doar trăită, exprimată și astfel împărtășită. Deși unele animale dezvoltă un fel de atașament primar față de pui, față de stăpân (animalele de companie), foarte rar față de partener (deși majoritatea adoptă ritualuri de împerechere pline de tandrețe), credem că numai omul are privilegiul de a iubi. Și asta datorită complexității neocortexului (ultima generație de neuroni). Putem simți mai mult în suflet, pentru că înțelegem mai mult cu mintea.

Este evident că iubirea depinde de ceea ce percepem subiectiv: primim ceva și asta ne face să simțim iubire (cel puțin în prima fază). Depinde apoi de puterea imaginarului personal. Eu cred că un om lipsit de imaginație (există așa ceva?) n-ar putea iubi. Eroticul, ca și extazul sexual, se întâmplă pe tărâmul de vis al propriei ființe. Când simt că te iubesc sunt într-un loc special din mine, într-o cămăruță a minții mele, a dorințelor ce par împlinibile. Depinde apoi de istoricul nostru, de amintirile pe care le avem împreună, dar și de experiența cu alți parteneri ori de poveștile de dragoste cu alți protagoniști care ne-au impresionat altădată.

În ce măsură iubirea este o nevoie  emoțională (o carență) care se cere satisfăcută și în ce măsură este un preaplin (un surplus) afectiv? În ce proporție participăm fiecare la iubirea ce ne unește?

Când facem dragoste senzațiile noastre pot avea elemente comune. Desigur suntem pe rând sau simultan provocator și provocat (excitant și excitat), dar percepțiile noastre complexe sunt mult diferite. Depind de cât suntem de visători, de influențabili, de cât de departe ne dăm voie să ajungem, de cât de dispuși suntem să renunțăm la control. Așa că eu pot să te iubesc atât de tare (atât de dusă pe câmpiile imaginarului) încât să fiu convinsă că și tu joci în filmul meu. Iar filmul tău poate să fie altul, chiar cu alte capete de afiș, chiar în timp ce „ne iubim”.

Deci cum verificăm iubirea „noastră”? Putem asta? Cum aș verifica iubirea mea, mai întâi? Aici îmi amintesc de un eveniment personal, un moment de luciditate forțată de dinainte să mă mărit. Am stat eu cu mine și am încercat să cântăresc obiectiv subiectivul… Era un iureș tensionat între Capuleți și Montague-și. Fiecare din cei patru prea tineri părinți își imaginase altfel și pentru altcândva nunta primei odrasle. Și confruntarea cu realitatea producea ceva frustrări. Din iubire și respect pentru ai mei, împovărată de suferința lor, m-am luat de guler, m-am scuturat și m-am întrebat: „Știi ce faci?”. Răspunsul a fost: „Da, simt.” Și pentru mine a fost convingător atunci. Acum mă întreb: simțeam iubirea lui sau a mea? Simțeam iubire când mă privea. Dădeam sau primeam? Era un flux în care energia curgea de la unul la altul, ca într-un cerc-inel. Sau poate eram polii planetei Noi. Vedeți? Știu exact lucrurile astea pentru că mi-a rămas imprimat în suflet sentimentul. Asta era realitatea mea.

Dar a lui? Cum pot să verific ce-i în cutiuța celuilalt? Nonverbal. Întrebând. E suficient? Și ce alți factori au mai contat? Faptul că și mamele noastre aveau aceeași vârstă ca noi când s-au măritat? Faptul că eram la fel de „studenți în primii ani de facultate” ca și părinții noștri când au făcut marele pas? Setea de nepotolit de iubire venea de undeva de peste timp? Din familie, din istorie socială, din umanitate? Din nevoia de a intra într-o altă dependență emoțională după proaspăta rupere de căminul copilăriei?

Grele întrebări, complicată iubire. Și ne țesem pe ea viața. Concluzia mea este că în materie de iubire NU ȘTIM. Probabil asta este dovada supremă că există Dumnezeu: EL ȘTIE. El a potrivit toate ingredientele astea care ne-au tulburat în asemenea hal încât habar n-avem cum ne-a reușit IUBIREA. Și mai cred că suntem un fel de experiment, că iubirea ne-a fost dată ca un fel de maximă provocare, ca o îndumnezeire: „Ia să vă văd, puteți duce?”

Și trebuie să recunoașteți că, față de animale, asta ne-a complicat viața mult mai mult decât ar fi făcut-o, singur, saltul cognitiv… Am cerut cunoaștere și ni s-a dat bonus iubirea, cu toate efectele ei adverse… O experiență în care raiul și iadul se întrepătrund și în care niciodată nu știi, doar simți…

Standard
Pilule de reflectie

Iubirea, treabă grea

„Mă iubesc!” și „Te iubești!” sună a singurătate în doi, narcisică. De fapt este condiția de bază de la care se poate construi iubirea în afara dependenței.

Când spui „Nu mă iubește!”, capătul dinspre tine al acestei credințe se referă la faptul că nu ai încredere că ai putea fi iubit (pentru că nu te iubești tu și atunci e posibil să nu fi în stare să primești de fapt), iar capătul dinspre celălalt, la incapacitatea lui de a iubi (ca o carență de el însuși).

Un om poate iubi atât cât este capabil să se iubească. Și tot atâta iubire poate primi. „Te iubesc din tot sufletul!” se traduce: de mai multă iubire n-am loc. Dintr-o traistă goală, ce să dai?… Adică am nevoie nebună de tine, ca să mă confirm pe mine. Prin tine exist. În afara iubirii pentru tine, eu ce-aș mai putea fi? Nu pleca, că mă pierd…

„Mă iubesc!” mă pune în contact cu Iubirea. Și de acum pot fi izvor către altă persoană, către o profesie, către toți oamenii, către viață. Pot pune iubire în tot ceea ce fac, pentru că sunt iubire, și-o știu.

Dacă îți vine să îi ajuți pe alții, fii conștient că tu strigi după ajutor.

Dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să începi cu tine.

Dacă ești în căutarea iubirii, cotrobăie-ți prin suflet, fă-ți curat în interior, fă loc pentru iubire și deschide-ți ușile să respiri Prezent. Acceptă că ești un copil cu toane și ia-te în grija ta cu iubire, cu respect, cu încredere în ceea ce ești. Numai tu te poți crește, numai ție îți ești… cel mai important om din lume.

Standard
Poezii

Mulțumesc pentru iubirea mea

Iubirea mea are culcuș în palma ta.
Se miră de dulceața lobului urechii stângi.
Se plimbă ca o domnișoară naivă printre buzele tale.
Absoarbe sărutul crud.
Se tulbură la răscruci.
Se împletește cu iubirea ta în vrej țâșnit răsucindu-se spre cer.
Zboară până dincolo de nori și stele, fulg plutitor în Universul întunecat.
Acceptă necunoscutul, riscul, limitarea, moartea, tăcerea, nimicul, veșnicia, infinitul.
S-a eliberat de frici și de frustrare.
Respiră bucurie, lumină, pace.
Are ochi umezi vii și zâmbet cald.
A învățat dumnezeirea.
Este nemurire.

Standard
Eseuri

Oglinzi pentru durere / Iubire în oglinzi

Sfârșitul de an este un prilej de bilanț pentru fiecare. Tradiția compensează frigul de afară cu bucuria culorilor din case. Viața din verdele bradului, sclipirea magică din globuri și beteală, tinerețea fructelor, amintirea din mirosul cozonacului și endorfinele din ciocolată aduc în zilele de sărbătoare mesajul unei convingeri din străbuni: oricum ar fi fost anul ce a trecut, ne-a crescut, este un motiv de petrecere. Un ciclu de experiență nu poate fi decât pozitiv. Dacă ne imaginăm pentru o clipă că urcăm la nivelul lor, al strămoșilor, vom vedea din perspectivă înaltă că așa și este. Și totuși de ce de aproape se vede atâta durere în casa profundă a sufletului?

***

Anul acesta mi-a adus un prieten nou. O persoană pe care am iubit-o fulgerător, de la prima vedere. Un înger într-un scaun cu rotile. Mi-amintesc cu mare drag amestecul de surpriză, nerăbdare, curiozitate, frică și entuziasm înotând în marea de iubire ce am devenit în clipa întâlnirii noastre. Avea un zâmbet duios în care se împletea tristețea cu acceptarea… și o nemișcare care emana putere, sete de acțiune. M-a uimit asocierea dintre limitele evidente și potențialul nelimitat, la fel de strident. M-a izbit imaginea umbrei, ca resursă blocată.

***

Cine vă provoacă cel mai tare pe lumea asta? Cine vă face să dați în clocot până vă ies spume la gură? Partenerul de viață? Mama? Tatăl? Copilul? Șeful? Cine scoate ce-i mai rău din voi? Priviți-l atent, e o mare ocazie… e doar o oglindă pentru umbra din voi. Cine are nevoie de prieteni mieroși care să-i mintă că-i totul roz? Ăla care dă cu tine de toți pereții, ca să-ți arate o altă perspectivă, este ceea ce-ți trebuie ca să te adaptezi la schimbare prin creștere. Deschide bine ochii și întreabă-te: în ce situație fac la fel ca el?, față de cine mă manifest și eu așa?, ce anume din mine tremură acum: care credință mi se clatină, care nevoie a mea urlă să o văd, ce-mi lipsește ca să accept asta?, oare cum ar fi să intru puțin în lumea interioară a provocatorului?, o secundă de pace mi-ar putea aduce un strop de divin pentru un răspuns creativ legat de această situație?

***

Toți avem un handicap, o carență. O relație care scârțâie, o situație care nu-și mai găsește soluție, o experiență de pierdere neintegrată, un secret greu de dus, o mască față de ceilalți cu care ne păcălim chiar și pe noi, o sete nestinsă de ceva… Orice conflict extern este de fapt rezultatul unui conflict intern. Două părți din tine se luptă una cu alta în loc să se susțină acceptându-se reciproc. Atunci când îți negi o fațetă (pentru că îi dai o conotație negativă), o arunci în umbră, o blochezi. Ceea ce nu vrei să mai vezi, nu mai folosești: „Nu pot să merg!”, „Nu sunt frumoasă!”, „Mă va iubi cineva vreodată?”, „Nu mă pricep la afaceri!”, „N-am noroc!”, „Am fost blestemată să trăiesc singură!”.

Dumnezeu e în tine. Tu ai ales lipsa pe care o manifești, chiar dacă e mai simplu să dai vina pe alții, pe El…  sau, și mai grav, să te convingi că ți-e mai bine așa. Ceea ce nu poți face este ceea ce nu-ți dai voie să fii. De frică. Ce s-ar întâmpla dacă ai merge, dacă ai fi frumoasă, dacă ai fi iubit, dacă ai fi afacerist, ai avea noroc și un partener de viață? Ce ai pierde? Cu ce din tine ai intra în conflict?

În spatele umbrei e o resursă. Nu există defecte, ci doar fațete nefolosite din noi înșine, pe care am pus etichete îngălbenite și le-am aruncat în pivniță. Nu există negru și alb, doar perfecționistul din tine caută luna de pe cer, uitând că totul e iubire.

***

Îmi vine în minte cubul lui Nichita Stănescu: creatorul de geniu face cubul perfect și apoi îi ciobește un colț înaine să-l facă cunoscut. Abia apoi să-l dăruiască lumii. Acum înțeleg de ce e mai bună imperfecțiunea: pentru că doar în ea, ceilalți se pot oglindi. Așa și noi, dumnezei mai mici, ne ciobim sinele, ca să dăm sens durerii, zbaterii, căutării, vieții… până când, obosiți, ne întoarcem acasă și ne dăm voie să fim întregi, ca viața cea fără sens. Care doar este. Și-acum nu mai este nimic de dovedit. Pot să merg sau să trăiesc cu cineva lângă mine. Nu îmi mai trebuie luna, pentru că mă am. Nu mă mai separ de „defecte”, de părți din corpul meu, de oameni, de Dumnezeu. Și-ncep să văd iubire în oglinzi…

Standard