Arhive pe etichete: pilula de reflectie

Pilule de reflectie

Mult mai presus…

În lumea asta, există ceva mult mai presus decât știința, deși ne cheltuim atâția ani din viață ca să știm…

În lumea asta, există ceva mult mai presus de arta noastră regizorală, deși pregătim totul în atâtea detalii…

În lumea asta, există ceva mult mai presus de înțelegerea noastră, deși mintea ne ține dezbateri aprinse pe te miri ce de teme… ca și cum în forumurile ei înalte pe toate le-ar pricepe.

În lumea asta, există ceva mult mai presus de sentimentele noastre, deși ne punem tot sufletul în ele…

În lumea asta, există ceva mult mai presus de nevoile și dorințele noastre, deși ele ne dictează fiecare gest mărunt…

Nu ne rămâne decât acceptarea a tot ceea ce este, conștiența vulnerabilității și bucuria de a supraviețui propriei neputințe, curiozitatea față de secunda ce tocmai vine și determinarea de fi activi și prezenți în ea, cu toate acestea… Pentru că este un privilegiu, încă…

Standard
Eseuri, Pilule de reflectie

Fâșii de realitate

E fascinant să privești realitățile altora. Poveștile de viață, privite dinafară, au magia lor. Mesajul plin și sensul (potrivit privitorului!) rezonează cu muzica propriei noastre vieți, emoționându-ne, mișcându-ne interior…

De cele mai multe ori credem că avem mult mai multă obiectivitate atunci când suntem spectatorii vieții altcuiva. Îi sesizăm ușor semnificațiile, ciclicitatea, blocajele, patternurile… Ne sar în ochi interpretări și soluții evidente, dar imposibil de aplicat de către subiectul însuși. E ca și cum el vede lumea prin ochelarii lui ciudat colorați, lipiți iremediabil de tâmple, și niciodată nu va fi posibil să facă față soarelui, clarității.

Întrebarea este dacă realitatea lui concretă este diformă în raport cu o Realitate mai mare, universală. Dacă fiecare vedem prin te miri ce culori de ochelari lumea, înseamnă că viețile noastre sunt fâșii de realitate, teribil de înguste. Atât de personal percepute, încât doar parțial pot fi traduse altcuiva. Pentru că limbajul intern al percepției este unic și sofisticat. E limba țării-univers personal.

Și Realitatea cea mare, abstractă, ce e? Suntem tentați să credem că ea este adevărul suprem. Privindu-i pe alții, viața lor pare dictată de o percepție deformată a Realității. Deformată față de adevărul unic sau față de percepția noastră, deformată și ea? Există o Realitate absolută? Și care i-ar fi sensul in afară de acela al străduinței noastre de a-i da unul?

Și dacă am renunța să mai căutăm să înțelegem abstractul și ne-am limita la concretul mărunt, mai palpabil? Dacă n-am mai avea pretenția că de la noi se vede mai bine Realitatea cea mare și doar am accepta adevărul fâșiilor de realitate individuală? Ar fi ca și cum nu l-am mai căuta pe Dumnezeu pe aiurea, ci în cel de lângă noi. Ca și cum am acorda credibilitate, credit, credință unuia care ne seamănă exact prin ceea ce ne-a mișcat rotițele vital-emoționale atunci când am încercat să-i observăm povestea cu obiectivitate… Ar fi ca și cum, în loc să ne uimească unghiul strâmt prin care privește el lumea cea mare și uriașa discordanță dintre el și aceasta, în loc să vrem să „căscăm” acest unghi strâmt, am valida fâșia de realitate concretă, dând putere absolută existenței sale…

Așa că Realitatea e spartă în n fâșii de realitate, colorate pestriț, atât de diverse încât nu se pot suprapune decât în parte. N-am să înțeleg niciodată deplin realitatea ta, tocmai pentru că nu îmi pot dezlipi de tâmple ochelarii proprii. Pot doar încerca să privesc pe sub ei, dar și atunci va fi o suprapunere de imagini… ori de realități.

Și da, există ceva mai presus de suma acestor cioburi în care soarele-viață se reflectă tăios, imperfect, diferit. Există amprenta lăsată de cioburi vechi îngropate în glod. Din sticla lor reciclată s-a ivit sticla noastră. Și mai există infinite posibilități viitoare de cioburi noi, potențial-născute prin reciclarea noastră.

Realitatea cea mare este însăși viața, înlănțuire de fâșii de realitate concretă, ramificate progresiv spre pământ și spre cer, între rădăcini depărtate, firave și mugurași plăpânzi, transparenți.

Iar eu sunt mărul din copacul vieții, care privește merele vecine, cu înțelepciune de cunoscător detașat, crezând că nu pe Sine se vede… transpus într-o fâșie atât de îngustă de realitate.

Standard
Pilule de reflectie

Frica nu ne lasă să iubim / Iubire versus frică

În cele din urmă după noi rămâne povestea unei vieți, în care micile alegeri și marile decizii n-au ținut de înțelepciune ori de ignoranță, de cât de mărinimos sau de hain ne-a fost sufletul, de cât de puternici ori de vulnerabili ne-am imaginat că suntem, ci doar de fricile noastre profunde, ascunse.

Frica ne-a fost stăpâna vieții. Ea a sufocat iubirea. Am fi putut fi mai înțelepți, mai buni, mai puternici, dar ne-a fost mereu frică de ceva. De o persoană, de o catastrofă, de o pierdere, de durere, de boală, de moarte, de neiubire, de destin. De cele mai multe nici măcar n-am scăpat.

Abia la bilanțul final devine evident că singurele momente în care nu ne-a fost frică au fost cele în care am iubit. Pur și simplu.

Standard
Pilule de reflectie

Secretul frumuseții

„- Spuneți-mi, doamnă, care este secretul frumuseții Dumneavoastră, în ciuda vârstei pe care o aveți?

– Frumusețea mea este meritul soțului meu. Iubirea lui are asupra mea această putere.”

Am ascultat acest dialog înainte de a fi devenit iubita cuiva și mi-am făcut un ideal din a mă hrăni cu iubirea unui bărbat. Era ca o promisiune a tinereții veșnice, grație elixirului numit „iubire”. De atunci încoace am continuat să admir femeile care au îmbătrânit frumos, care n-au fost atinse de resentimente pentru timpul pierdut, de ciuda pe tinerețea altora și de neîncrederea în iubire. De atunci încoace am persistat în credința că bărbatul fidel de lângă aceste femei a făcut posibilă minunea sfidării timpului.

Zilele trecute am întâlnit o doamnă în vârstă pe care o cunosc din vedere. Îmi atrage privirea de câte ori o zăresc prin cartier, pentru că are o ținută aparte, un mod de a-și purta frumusețea cu grație și cu conștiință de sine. De fiecare dată sunt surprinsă de detaliul care o pune în valoare atât de firesc, de arta de a se exprima pe sine prin veșminte exterioare sau accesorii, prin poziția unei șuvite ori prin lacul delicat al unghiilor. Mi-e greu să îi apreciez vârsta, dar presupun că are peste 70 de ani. Mă bucură și mă inspiră întâlnirea cu ea mereu. Dar de data aceasta s-a întâmplat ceva special.

De obicei o admiram de departe, eu fiind la volan sau mergând pe trotuarul opus al străduței. Nu se poate să nu o remarc nici când distanța este mai mare: pare regina cartierului meu.  Acum am trecut de-a dreptul pe lângă ea. M-a privit foarte direct, familiar, de parcă avea ceva să-mi spună. Mi-a venit să o salut, dar m-am abținut ca și cum aș fi putut să par de la țară. Zâmbea. Dumnezeule, cum zâmbea! Ca o puștoaică în culmea succesului. Părea atât de prezentă încât parcă absorbea dinamica lucrurilor din jurul său. Trecând de ea, am mai făcut câțiva pași, nesigură dacă ar fi trebuit sau nu să mă opresc și apoi m-a copleșit un val de emoție. Lacrimile mi se prăvăleau pe obraji când în sfârșit am înțeles mesajul acestei femei. Nu cred că era un mesaj pentru mine, era unul la discreția tuturor. S-a întâmplat ca atunci să îl pricep eu…

Zâmbetul acela nu era narcisic. Atitudinea aceea nu era frumusețe epatată. Față de altă dată, acum i-am văzut ochii. Tineri, vii, plini de iubire. Pentru tot. Dintr-o dată am înțeles că nu protecția altcuiva i-a păstrat această lumină, nu faptul de a fi fost ferită de rele într-o viață artificial creată. Ci că din contră, a suferit atât cât să ajungă să accepte cu înțelepciune viața și să se bucure de fiecare secundă cu un fel de nesaț. Dincolo de toate necazurile ei, a răzbătut iubirea din ochi, din sufletul viu. Asta e măsura tinereții.

Nici un bărbat nu poate dărui așa ceva unei femei, oricât ar iubi-o. Prea multă grijă părintească o sufocă și îi îngrădește spiritul. Și nici în soartă norocoasă nu cred, în care toate stelele să fi fost favorabile. Cred că doar modul în care a ales ea să răspundă vicisitudinilor vieții, doar el a făcut diferența. A răspuns cu iubire. Și mai cred că nu e un secret al frumuseții femeii, ci al frumuseții oricărei ființe, orice sex ar avea.

Așa că până la urmă elixirul tinereții era iubirea, dar nu dintr-o sursă externă, ci din cea izvorâtă din sine.

De unde știu toate astea? Le-am verificat sau sunt simple speculații? Se potrivesc cu viața acestei femei sau mai mult cu a mea? Percepem ceea ce suntem și devenim. Femeia aceasta fără vârstă a fost doar o oglindă care a făcut posibilă schimbarea unei credințe vechi cu una mai potrivită realității mele. Tu cum vezi frumusețea din realitatea ta?

Standard
Pilule de reflectie

Răpirea

Afara e frig si umezeala. Se leagănă tânguit plopii în depărtarea ferestrei mele.

M-am trezit în emotia grea a unei amintiri cenușii. Încerc să mă ancorez în lumina zilei de azi, dar mă fură fantoma unui nespus. Mă simt pe drumul dintre Atunci și Acum, trasă înapoi de funiile durerii. Îl văd pe Acum înfiripându-se cu oportunități de bine, dar cumva nu pot întinde mâna să le prind. Mă întreb cum de nu mă pot opune răpirii din clipă, cu atâta cunoaștere despre natura umană, cum de sunt doar un biet suflet bântuit de fantome, chircit de neputință, îndoit de îndoieli. Ce nevoie mă face să mă las smulsă din prezent?

„Morning has broken, like the first morning…” Mi-a sunat ceasul, vestind noua zi, provocându-mă încă o dată cu prospețimea acestui început. Dar n-a reușit decât să-mi facă și mai dezgustătoare alunecarea spre trecut. Am nevoie să aflu, am nevoie să înțeleg. Mai vreau detalii, mai vreau adevăr. Tot ce nu mi-e clar umplu cu tot răul imaginar. Poate dacă aș ști exact ce s-a întâmplat atunci, n-aș mai îndesa singură cărbuni în focul iadului. Sau am nevoie să plâng. Să mă văd ca pe un câine pierdut și plouat, cu coada între picioare, mirosind îngrozitor a el însuși.

Mai inventariez o dată toate informațiile despre Atunci. Tot nu mă lămuresc. Mai bat o dată disperat cu pumnii în ușa aceea, să mă audă cineva. Adorm plângând pe preșul singurătății. Sunt singura care mă poate vedea.

Între timp Acum s-a scurs. Și el a devenit o amintire. Am apucat să văd niște raze, mi-a mirosit a prospețime, m-au curtat niște zâmbete. Dar nu m-am ales cu nimic. Am făcut din Acum, alt Atunci.  Am ratat clipa. Să plâng și după pierderea asta? Sau să deschid ochii pentru ceea ce vine?

„Rămâi aici, pregătit pentru orice. Clipa aceasta e tot ceea ce ai.”*

 

* din filmul K-Pax.

Standard
Pilule de reflectie

Singurătate

Adevărul este că trăim singuri.
Deși ne pitim după o mamă, după o bunică, după un prieten, după un iubit ori după propriul copil.
Deși pe oricare dintre ei îl învăluim într-un halou de sfânt, pentru ca iubirea lui să ne pară dezinteresată și veșnică.
Deși ascultăm de la el predici despre cum ar trebui să fim, dar încă nu suntem.
Deși îl dezamăgim în mod repetat.
Deși ne rănește în mod repetat.
Deși ne aduce infinită bucurie.
Deși credem că fără el nimic n-ar mai avea sens.
De fapt ne trăim singuri propria realitate, o poveste iluzorie.

Standard
Pilule de reflectie

Am apucat să-ți spun?

* Singurul lucru pe care mă pot baza în relația noastră este iubirea mea pentru tine. Singura mea așteptare se referă la sentimentele și la faptele mele. Singurul mod în care pot mișca ceva în tine se întâmplă atunci când te văd, te respect, țin cont de ființa ta. Adică tot atunci când te iubesc eu.

* Uneori viața ne desparte de persoane dragi, deși ele continuă să ne locuiască în suflet. Și culmea e că nici când ne revedem, nu prea mai știm să ne facem față.

Vorbele îngheață nerostite. Gândul scârțâie ruginit. Inima bate șoptit. De parcă fiecare observă amuțit spectacolul lent al celuilalt. Ne era așa dor… și totuși acum nu se întâmplă mai nimic. Poate de frică să nu tulburăm liniștea momentului. Puținele cuvinte sună stingher, străin, a reproș. Nu asta am vrut să spun! Altceva mi-era sete să aud! Pe cine pedepsesc cu nespusul? De ce-mi vine să mă ascund, acum când în sfârșit ești aici? De ce nu pot să îți pun exact întrebările acelea despre tine, cel adevărat? De ce mă încăpățânez să umplu spațiul cu amănunte nesemnificative despre alții? Ne-am înstrăinat atât de tare? Sau doar mă doare că prezentul tău nu mă conține? Sau doar nu vreau să știu nimic din ceea ce ești în afara mea? Doar mâinile ni s-au întâlnit un pic. Întâi timid și stingher. Apoi cu bucuria căldurii regăsite. Măcar ele păreau neschimbate, aceleași. Măcar ele s-au iubit o vreme, aproape nemișcat, neîndrăznind să perturbe clipa.

Știi de câte ori nu te am, mână tandră? Știi de câte ori te vrea câte-un umăr, câte-o tâmplă? Trăiesc și mă zbat și decid și greșesc și plâng și câștig și mă bucur. Și tu nu-mi ești prin preajmă nicicând. Ce să-ți povestesc? Mi-e necaz că nu mai știi cine sunt. Că nu mai știu cine ești. Îmi lipsești. Tu cum te descurci?

Ascult secundele cum trec. Tu chiar te uiți la ceas repetat. Și-o să pleci curând. Am apucat să-ți spun că te iubesc?

Standard
Pilule de reflectie

O mostră din ILUZII

http://www.terapiacuiluzii.ro/index.html

Omul are iluzia controlului asupra propriei vieți, atunci când crede că întelege de ce i se întâmplă ceea ce trăiește. El are nevoie de explicații pentru pierderile suferite de-a lungul timpului, astfel încât să le poată evita ulterior.

Percepția noastră este liniară (în serie, pas cu pas) pentru că avem o capacitate de procesare mentală limitată – memoria de lucru sau de scurtă durată cuprinde 7+/- 2 itemi. Nu putem reține o dată mai mult de 9 cifre la rând (fără a apela la artificii ajutătoare de grupare a lor sau de asociere cu numere care au un sens pentru noi). Și nu putem cuprinde ca să le gândim (să le operaționalizăm) mai multe elemente dacât atât. Asta ne creează și iluzia timpului: ceea ce am perceput întâi, cu ceea ce am înțeles mai pe urmă ne fac să construim axa timpului. Faptul ca noi luăm lucrurile pe rând, ne dă iluzia că lucrurile însele vin pe rând și că am putea avea control asupra lor, le-am putea evita succesiv, pe toate. Tot de aici decurg și iluzia istoriei personale și iluzia eului (un personaj stabil, constant, neschimbător pentru că este fidel istoricului, tradiției și scenariului personal – ca și cum astea îl fac să fie cineva). Obișnuiești să fii cumva anume, pentru că asta îti dă iluzia statorniciei, a nemuririi chiar.

De fapt, deși există o ordine în haos și deși există o logică transgenerațională pentru evenimentele tragice din viața noastră, mintea nu poate cuprinde aceste fenomene complexe în mod natural (ci doar printr-o analiză minuțioasă și îndelungată, de preferat asistată), pentru că procesorul său este limitat.

Este evident totuși că de multe ori este vorba de o auto-limitare. De exemplu când privim pe fereastră vedem întregul, nu e nevoie sa explorăm punct cu punct detaliile peisajului ca să il percepem. Totuși învățăm să citim literă cu literă, liniar, deși ulterior avem nevoie doar de capetele cuvintelor ca să ghicim tot cuvântul și nici măcar nu ne prindem că lipsesc niște litere, pentru că mintea are capacitatea de a umple golul (explicăm pe larg acest fenomen și nevoia de structură). Pe asta se bazează metodele de citire rapidă, in diagonală, fotografică: inconstientul proceseaza din avion și rapid pagina, așa cum face cu imaginea de la fereastră, fără să aibă nevoie de toate detaliile. În concluzie procesarea inconștientă pare a fi nelimitată și în mod paralel (față de procesarea conștientă limitată și în serie), dar a aduce în conștient informațiile este un proces dificil.

Iluzia cauzalității stricte (liniarității) poate fi spulberată apelând la determinismul multiplu sau la sincronicitate. „Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple in același timp.” și „Coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramâne anonim.” spunea Einstein. Dacă Dumnezeu ar fi desfășurat liniar, l-am putea percepe, dar el e pretutindeni și sincron (nu succesiv). Despre Buddha se spune: „Dacă îl întâlnesti, ucide-l!” Pentru că nu e el. Pentru că tu nu poți percepe multidimensional. Dumnezeu e un model, religia este o filozofie care încearcă să explice omului simplu complexitatea vieții (cea de neperceput, de neînțeles) prin metafore.

Rugăciunea seninătății  (Reinhold Niebuhr) spune: „Doamne, dă-mi seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să le schimb pe acelea pe care le pot schimba și înțelepciune să le deosebesc pe unele de altele”.

Limitarea noastră perceptivă are legătură și cu iluzia vinovăției. Nu ințeleg de ce faci lucrul ăsta îngrozitor, pentru că nu văd multitudinea de factori care te-au determinat să faci asta, cred că e vorba doar de factorul acela pe care il percep eu. Nevoia de a găsi vinovați este tot iluzia controlului in fața vieții. Dacă dau vina pe tine, scap de inconfortul responsabilitații proprii (care de altfel este anxiogen),  si transform situatia in ceva evitabil, controlabil, cu o singura variabilă – tu: când tu esti alb, iese bine; când tu esti negru, iese prost.

Deci care-i vinovatul? Oul sau găina? Și pe Dumnezeu cine l-a făcut? întreabă copilul când părintele ii expune teoria cauzalității stricte: întâi a fost Adam, dup-aia Eva, etc.  Asta este despre a cauta in afara ta. Vinovați de data asta. Dumnezeu e viața. Dumnezeu e totul. E conținătorul vieții. E spațiul dintre litere. Foaia albă, dar și tot ce se scrie pe ea, nu doar o literă. Dumnezeu este întotdeauna, dar și infinita secundă. Ce beneficiu avem din a-l găsi pe el vinovat? Dintr-un punct de vedere, renunțăm la control, din altul renunțăm la implicare. Cum să facem să nu ne abandonăm?

Standard
Pilule de reflectie

Ce-am ajuns!

Revedere de 25 de ani de la terminarea liceului. Sună greu de dus: 10, hai 15… mai mergea! Când să fi trecut 25? Că doar tot noi suntem! Cu puțină burtică și mai cărunți, cu treabă multă că unii nici n-au putut veni din cauza ei și cu copii, culmea!, liceeni. Dar nu, ăștia nu mai fac carte ca noi! Alte generații. Și nici profesori ca ai noștri nu mai au! Cum am fost noi…

Parol că sufletul îmi e același, chiar dacă-mi vezi o undă de tristețe în ochi, un zâmbet întrerupt, un rid obosit și îmi miroși ușoara dezamăgire cu privire la viață. Da, nu mai sunt visătorul incurabil de atunci, am primit câteva lecții dure din partea destinului. Pe unele le-am înțeles, la altele încă mai mestec. Dar vezi?, sunt aici! Am avut curajul să mă uit în ochii tăi, să confrunt în ei ce-am fost cu ce-am ajuns! Știind că ceea ce se vede fizic este o expresie a ceea ce am devenit… ca simțire ori ca înțelegere, ca dorință sau ca resemnare… lăsată să se vadă dezinvolt sau mascată cu dificultate.

Și uite, fac aceleași glume, vorbesc tare, beau și fumez ca un adolescent, dansez până la dimineață, flirtez! Nu sunt fix ca atunci? Îmi place teribil să ne-amintim împreună de vremurile vechi… parc-a fost ieri! Și-mi place să probez starea aceea, să cred că încă mi se potrivește. Măcar azi, în preajma ta.

Altfel, mă cam enervezi cu întrebările tale. De parcă eu aș fi măsurabil în facultăți, joburi, firme, case, mașini, copii sau căsnicii. Nimic ieșit din comun! Ce crezi că poți să afli despre mine din asta?  Eu sunt ăla pe care-l știi. Nu-mi vine să-ți vorbesc despre prezentul meu decât în termeni de suprafață. Mai degrabă îmi vine să te conving că nu m-am schimbat deloc. Mi-e mai ușor să vorbesc de frustrările de atunci decât de frustrările de acum. Acum sunt bine. Da! Mulțumit.

Și oricum n-avem timp. E și gălăgie. Ca să încerc să-ți vorbesc real despre mine, ar fi nevoie de timp, de liniște. Ar trebui să mă uit adânc în mine și prefer să evit asta. E cam periculos. Doare. Tu vrei să-ți arăt ție ce nu-mi arăt nici mie.

Hai mai bine să mai vorbim despre atunci. Doamne, câte nebunii mai făceam! Sunt totuși atâtea lucruri pe care nici atunci nu ți le-am spus! Să ți le spun acum? Ce rost mai are?

Uite că putem să ne uităm responsabilitățile și să fim încă adolescenți. Să strigăm superficialități, în loc să ne șoptim adevăruri. Deși, poate nici tu nu ești așa realizat cum te arăți. Poate durerile tale seamănă cu ale mele și dacă le-am împărtăși am ajunge mai aproape de noi înșine… dar lasă!… Poate și tu îți propusesei acum vreo 10 ani că la revederea asta o să dai cărțile pe față și o să-l lași pe adolescentul din tine să se prezinte așa cum a fost: cu fricile, cu neputințele, cu iubirile lui neîmpărtășite… ca să ce?

Nu ne-a ieșit nici acum. Dar a fost super!  Am rămas plin de energie încă două zile. N-am decât un foarte mic regret al nespusului. Oricum fericire nu există, ai înnebunit?

Standard