Adevărul este că trăim singuri.
Deși ne pitim după o mamă, după o bunică, după un prieten, după un iubit ori după propriul copil.
Deși pe oricare dintre ei îl învăluim într-un halou de sfânt, pentru ca iubirea lui să ne pară dezinteresată și veșnică.
Deși ascultăm de la el predici despre cum ar trebui să fim, dar încă nu suntem.
Deși îl dezamăgim în mod repetat.
Deși ne rănește în mod repetat.
Deși ne aduce infinită bucurie.
Deși credem că fără el nimic n-ar mai avea sens.
De fapt ne trăim singuri propria realitate, o poveste iluzorie.