Mă prezint așa cum o fac de obicei în cabinet, în fața cuplurilor venite pentru prima dată la terapie: ca om și ca profesionist.
Sunt Laura Pănăzan. Am 50 de ani. Sunt într-o relație de 29 de ani… care se reconstruiește în fiecare zi. Și am 3 copii frumoși și mari.
Ceva esențial despre mine, omul? Îmi place să pun în cuvinte scrise ceea ce simt. Mă ajută să mă clarific și să mă dau mai departe.
Sunt medic primar în Stomatologie generală.
Sunt psiholog, psihoterapeut cu dublă specializare în cuplu: în Psihoterapia Experiențială a Unificării și în Terapia Focusată Emoțional.
Practic cu pasiune ambele profesii, fiecare dintre ele reprezintă o parte la fel de importantă din mine, care oferă alinare durerii fizice și celei sufletești, având ca scop ultim obținerea unei stări de bine.
Eu știu că tu, clientul, și cu mine, terapeutul, semănăm. Suntem la fel de puternici și la fel de vulnerabili. Doar că tu exprimi mai mult una dintre aceste caracteristici. Înțelegerea că suntem de-o potrivă și slabi și puternici reprezintă principiul care stă la baza empatiei mele pentru tine și care mă călăuzește să îți acord ajutorul potrivit.
În cabinet, să fiu martora efortului renașterii din cenușă a cuplurilor mă motivează și mă inspiră.
În cartea mea, Un dulău și un arici la terapie de cuplu, prezint așteptările nerealiste, prejudecățile cu care oamenii vin la terapie sau care îi împiedică să facă acest pas atunci când au nevoie.
Prin această carte, cu acordul clienților mei, te las să tragi cu urechea și să-ți faci o idee despre ce se întâmplă în spațiul terapeutic. Mă aștept să fii un pic… curios, dar și un pic temător. Cum ești?
Aveam vreo 12 ani când profesoara mea de limba română, doamna Rodica Popescu, m-a făcut să mă cred o mică scriitoare, pentru că încheia fiecare oră de Compunere cu invariabilul… „Și acum vom asculta compunerea Laurei.”
Scriam, regizam și confecționam costume din hârtie creponată pentru spectacole ținute cu fetele din fața blocului în fața părinților noștri, așezați pe bănci. Tot eu făceam invitațiile, tare muncite, pe care le puneam apoi în cutiile poștale. Dar mai ales cântam în aceste spectacole stradale.
Inventam serbări secrete și pentru doamna dirigintă, iar la sfârșit o voce îmi reproșa… „Cine împarte parte își face!”… Îmi acordasem rolul principal.
Următoarea imagine care-mi apare este de la 14 ani, cu mine într-o bancă de școală, la sute bune de kilometri de casă, începând o lucrare cu un citat din Marin Sorescu (Trebuiau să poarte un nume):
Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe, Ca o barbă nepieptănată de crai...
Câteva zile mai târziu îmi tremura inima de vinovăție într-o cabină telefonică din Poșta centrală a acelui orășel de munte. Nu reușeam să mă decid: „O anunț pe mama sau pe doamna profesoară că am obținut un Premiu special la Olimpiada națională de Limba și literatura română?” Mi s-a părut că m-a ajutat Dumnezeu când a sunat ocupat la mama și am putut să o anunț întâi pe doamna… Alesese El.
Când profesoara de română din liceu m-a întrebat „Tu faci literatură?”, m-am înroșit și am răspuns „Doar scriu.” Dar nu m-am simțit la fel de văzută ca de doamna Popescu. Alți profesori (de istorie, de biologie, de filozofie) au continuat să mă stimuleze să creez și să citesc în fața clasei eseuri, care plecau de la teme științifice, dar aveau mereu ceva din spiritul meu romantic și năbădăios.
Pe la 20 de ani, Medicina, întâlnirea cu iubirea cea mare și un mic incident au schimbat drumul meu. Fratele mai mic, într-un elan de curățenie după ce eu am plecat la facultate, mi-a aruncat „din greșeală” jurnale, poezii, piese de teatru, povești SF, compuneri de suflet, dizertații pe teme filozofice. Ceva s-a rupt în mine prin pierderea istoricului literar. Am încetat să mai scriu. În același timp mi-am creat sensuri noi legate de profesie, de soțul meu și apoi de cei trei copii ai noștri. Mi-a rămas însă un dor și un mic regret că nu am devenit scriitoarea „promisă”.
După alți 20 de ani, după ce am terminat a doua facultate, Psihologia, mă aflam într-o tabără de tip „silent retreat” când ceva a făcut click… și partea aceasta uitată a mea mi s-a prins la loc de suflet. Atunci mi-am făcut un blog și tot atunci am început să postez pe Facebook, mult și haotic. Scriam o poezie în fiecare zi, dintr-o sete fantastică de a o recupera pe adolescenta care se citea în fața clasei. Deși la vremea aceea fata mea avea 12 ani și scria poeziile ei.
Și de la momentul retrezirii au trecut mai bine de nouă ani. Azi lucrez în două cabinete, unul de stomatologie, altul de psihoterapie. De unde la început psihologia părea un hobby pentru timpul liber, azi nu știu să mai spun care este pe primul loc dintre cele două practici private. Mă lupt în continuare să îi fac loc scrisului…
Poezia s-a transformat în altceva. Un timp a fost o modalitate de căutare interioară personală, apoi un mijloc de analiză și aprofundare a psihicului uman. Niciodată nu am avut timp să fac ordine în blogul acesta, să structurez, să scot ce-i redundant, copilăresc sau superficial, pentru că mereu ardea altceva nou. Singurul criteriu de căutare a rămas cel temporal. E un jurnal al creativității mele. Și al creșterii mele.
Și totuși azi blogul pare un loc părăsit. S-a repetat pierderea de la plecarea la facultate. Fiul meu cel mare mi-a configurat un site nou și la conversie s-au șters like-urile și comentariile din urmă. A rămas ca un muzeu fără viață. Am preferat, ca și data trecută, să îmi duc toată energia spre oamenii dragi: de acasă, din cabinete.
Și totuși ceva mă face să mă tot întorc la pasiunea mea dintâi. Sunt fascinată de cuplu și de tot ce descopăr la întâlnirea dintre masculin și feminin. Din septembrie 2019 scriu și rescriu în sfârșit… o carte. Am început-o pe malul unei mări.
„Un dulău și un arici la terapie de cuplu. Așteptări nerealiste” este numele ei.
Continui să mă simt la granița dintre literatură și știință. Este o scriere prea literară ca să fie științifică și prea profesională pentru a fi considerată beletristică. Mă tem că n-au să mă accepte nici psihologii, nici literații, dar principalul meu critic va rămâne cititorul.
Și pentru că exact când demaram demersurile de editare și-a vârât coada un virus care a oprit lumea în loc, n-aș vrea să vă povestesc de a treia pierdere. Vă spun doar că editurile mari nu iau proiecte noi până la sfârșitul anului și că eu vreau să lansez corabia aceasta cu pânze scrise. Pentru că iar îmi vine să trec mai departe.
Azi, pe malul altei mări, m-am gândit la voi, prietenii mei de pe Facebook, care ați putea degusta un strop din cartea mea. Ca un mic test. Să zicem că se deschide la pagina 80 și frunzărim 3 pagini, ultimele din Capitol 8: A opta așteptare: „Nu vreau să știu!”. Și dacă o să vă placă, asta îmi va da elan să continui.
Apoi aș putea să o vând cu amănuntul, capitol cu capitol, în variantă pdf sau în variantă audio, cu vocea mea, pentru cine mai vrea, cât mai vrea.
Și dacă ați avut răbdare până aici, ați ajuns la întrebarea cea mare…
Din lumea asta mare, pe tine te-am ales să-mi fii aproape.
Era atât de ușor să ne iubim și să rămânem noi înșine la început.
Apoi lucrurile s-au complicat, iubirea a devenit treptat un lucru dificil și pe furate, printre atâtea responsabilități de oameni mari.
„Dac-aș putea să te-nțeleg…”
„Dac-ai putea să mă auzi…”
Mi-e dor de noi-doi.
Mi-e dor să îmi pun inima în palma ta.
Aș vrea să am curajul să mă mai las uneori în grija ta.
Aș vrea să-mi permit să-mi arăt ție vulnerabilitatea.
M-a obosit lupta asta pentru dreptate și putere.
Mi-e dor să mă văd în ochii tăi cum mă vedeam atunci… știi tu… ATUNCI.
Imi doresc un Crăciun cu pasiune renăscută în casa noastră. Îmi doresc să trecem pragul dintre ani ținându-ne de mână cu încrederea de atunci.
M-am gândit să nu aștept minuni de Crăciun, să fac eu un cadou relației noastre, să investesc în noi-doi.
Cum ar fi să ne zâmbim cu subînțeles, doar de noi știut, când cineva ne va spune „Crăciun Fericit!” ori „La mulți ani!”?
Darul meu pentru noi-doi este o invitație la un workshop: Wo&Man
Iubesc marea. Iubesc și un pisc și o poiană anume și un vârf de deal, dar cel mai tare iubesc marea. Pe tărm mă simt cel mai acasă din lume. Poate pentru că valurile se sparg la fel ca în vacanțele copilăriei mele. Poate pentru că imensitatea ei îmi insignifică zbaterile. Poate pentru că de departe, dintre mare și cer, îmi vin idei sprințare. Sau pentru că ascultându-i cântecul mă rescriu ca femeie ordonat și cu greutate. Mă emoționează, mă fortifică și mă inspiră.
Ieri am fugit din grijile mărunte să mă-ntâlnesc cu ea. Am plâns de dragul ei și am ascultat-o îndelung. Mi-a vorbit de femei frumoase. Nu, nu de cele fardate strident de pe podiumuri. Ci de cele premiate la școala vieții pentru că și-au reinventat sens dincolo de pierderi. Pentru că au continuat să zâmbească și să fie izvor de iubire la vârsta a treia, deși și-au pierdut partenerul de viață.
Și mi-a mai vorbit de femei de vârsta a doua, candidând pentru distincția „Mai mult ca perfect”: prea active, prea pricepute la toate. Care nu mai știu exact care-i sensul acestui iureș și cât de văzută mai este femeia dinăuntrul lor. Dar care au curajul să se întrebe, după 20 de ani de relație de cuplu, cât e rutină și cât entuziasm.
Deci, marea mea e de vină: m-a pus să pun împreună un grup de cinci femei în jur de 70 de ani, rămase singure, cu un grup de cinci femei de peste 40 de ani, căsătorite. Zice că au multe să-și povestească. Zice că se pot inspira reciproc. Zice că își vor înțelege mai bine fetele / mamele. Zice că își vor reaprinde feminitatea. Am foarte mare încredere în marea mea, așa că sunt pusă pe treaba.
Vor fi întâlniri săptămânale, marțea, între orele 18 – 20, într-o locație accesibilă și la un preț rezonabil. Mă ajutați să găsesc persoanele potrivite?
Înscrieri la telefon: 0722 292 060.
Laura Panazan, formare in consilierea si psihoterapia experiențială a unificării centrată pe adult – copil – cuplu – familie.
Asta Sunt Eu 