Arhive pe etichete: dar

Anunturi

Îți amintești cum eram noi doi?

Din lumea asta mare, pe tine te-am ales să-mi fii aproape.
Era atât de ușor să ne iubim și să rămânem noi înșine la început.

Apoi lucrurile s-au complicat, iubirea a devenit treptat un lucru dificil și pe furate, printre atâtea responsabilități de oameni mari.

„Dac-aș putea să te-nțeleg…”

„Dac-ai putea să mă auzi…”

 

Mi-e dor de noi-doi.
Mi-e dor să îmi pun inima în palma ta.
Aș vrea să am curajul să mă mai las uneori în grija ta.
Aș vrea să-mi permit să-mi arăt ție vulnerabilitatea.

M-a obosit lupta asta pentru dreptate și putere.
Mi-e dor să mă văd în ochii tăi cum mă vedeam atunci… știi tu… ATUNCI.

Imi doresc un Crăciun cu pasiune renăscută în casa noastră. Îmi doresc să trecem pragul dintre ani ținându-ne de mână cu încrederea de atunci.

M-am gândit să nu aștept minuni de Crăciun, să fac eu un cadou relației noastre, să investesc în noi-doi.

Cum ar fi să ne zâmbim cu subînțeles, doar de noi știut, când cineva ne va spune „Crăciun Fericit!” ori „La mulți ani!”?

Darul meu pentru noi-doi este o invitație la un workshop: Wo&Man

Ce zici, vii cu mine?

Standard
Daruri de la Rune, Vise-vieti (povesti)

Ochii

… de dor de Rune

O piață cu multă lume. O masă cu două scaune. O femeie fără vârstă pe unul dintre ele. Ochii ei deschiși larg, parcă pentru a cuprinde universul. Rochia roșie, lungă, ca de țigancă. Nemișcare. Așteptare.

Un bărbat se așează la masa ei, conectându-se la ochii aceia care aproape că nu clipesc și la mâinile ei. Fusese chemat ca de-o incantație de ochii-oracol, de palmele deschise spre cer. Amestec de curiozitate și teamă. Sentiment de năzbâtie. De magie. De risc. Decizie fulgerătoare de abandon față de lumea externă, pentru o experiență în altă dimensiune.

Doare din prima. Ochii aceștia sunt foarte profunzi. Femeia asta se arată toată. Femeia asta privește al naibii de adânc. Bărbatul clipește ca să se apere. Deși toată viața și-a dorit să fie văzut, acum asta pare de nesuportat. Ea își continuă călătoria curajoasă prin sufletul lui. Oh, m-a văzut deja! gândește el. Ce mai am de pierdut? N-o să mor din asta. Rămân… Și-aș putea fi la fel de curajos ca ea. Aș putea prelua comanda. Eu s-o privesc. Îi văd imperfecțiunile feței. Tremurul buzei superioare. Grijile, fricile, iubirile, wow!, e ca o mare. Am senzația că mă pierd, e prea mult. N-o să mai pot ieși din chestia asta. Parcă vine peste mine cu toată povestea, cu toată viața ei. Nu văd forme, percep conținuturi. Nu aflu fapte, simt emoții. E atât de vulnerabilă și de curajoasă oferindu-mi-se. Intră peste mine și nu mai știu care-s eu. Și-mi țiuie urechile a iubire: de ea, de mine , de viață, de Dumnezeu. Într-un fel… facem dragoste. Deși excitarea mea nu este de nivel fizic. Sau nu de nivelul acela. Îmi simt corpul amorțit de relaxare.Parcă celulele mi se disipă vibrând. Parcă mă amestec cu ea… nu!, cu mediul! Acum parcă aș vrea să mă țin de ea ca să nu mă risipesc de tot. Mă bucur că-mi simt mâinile în palmele ei care ard. Ard tot, poate de-asta am senzația asta de bule care se sparg. Îmi tot surprind capul care încearcă s-o devieze spre stânga. Îl readuc în confruntare directă: sunt bărbat, ce naiba! Și acum iată, i s-au umezit ochii. Căldură, disperare, suflet dezgolit, sete, lacrimi, duioșie. Evident, o susțin. O ascult. O văd. Și iar mă inundă emoția ei până ce simt că și eu plâng pe dinăuntru. Despre ea sau despre mine? E tot aia! Despre uman. Acum alunec în mine din ce în ce mai profund. De parcă mă văd cum n-am avut curajul s-o mai fac vreodată. Îmi descopăr toate cotloanele cu durere și cu iubire. Cotinui să plâng pe dinăuntru, să-mi spăl emoții și gânduri. Să mă accept, așa cum ea mă acceptă că sunt. Să mă conțin, așa cum ea mă conține. Să mă iubesc, așa cum ea se iubește, mă iubește. Așa cum ea mă învață că se iubește viața. Acum mă cuprinde pacea înțelegerii că n-a fost nimic erotic, deși a fost atât adevăr… Închid ochii. Tot în mine o am. Tot teribil de văzut mă simt. De ea. De mine. N-am cum să mă mai uit!

Mâinile ei se deschid ușor, eliberându-l. Chipul ei are un zâmbet cald, împăcat, nu cere nimic, mulțumește. Și, dintr-o dată, neașteptat, ochii aceia care parcă nu clipeau, s-au închis. Bărbatul n-a apucat să mulțumească, dar știe că nu era nevoie. Că a da și a primi între ei a fost tot-una. Că nu doar pe ea a văzut-o, nu doar pe el. A văzut adevărul, a văzut viața.

Bărbatul se pierde în mulțime. Femeia redeschide ochii larg, parcă pentru a cuprinde universul.

Standard
Daruri de la Rune

Spune-mi cine ești!

Rune este la București, dar simt că nu mai am nevoie să îi stau în preajmă, că știu învățătura lui. Totuși, în ultimul weekend, o situație de viață mă face să-mi doresc să fiu mai profund cu mine. O nevoie de singurătate întru limpezire. O nevoie să fiu, să îmi asum învățătura lui Rune. Așa că sunt prezentă în sală, pentru că Rune este un vrăjitor care te face să-ți vezi străfundul într-un mod abisal și totuși dureros de de-aproape… cât ai zice „pește”.

Exercițiu. Cineva insistă la nesfârșit să îi spun cine sunt. „Un om, o femeie, o părere, un gând…” Întrebarea se repetă și eu devin cele mai neașteptate lucruri. E ca și cum stau sub un glob de sticlă și fiecare secundă mă transformă în altceva, mă reîntrupează. Curg. Pare un lanț asociativ ca în psihanaliză, doar că sentimentul că sunt acel cuvânt este foarte intens: o emoție care mă copleșește, un gând foarte clar, o senzație ce-mi vibrează-n tot trupul, o atitudine de a fi un concept. Uneori nu aștept întrebarea pentru că mă preschimb într-un ritm rapid și n-apuc să spun tot ce sunt. Dau patru, cinci, zece răspunsuri la rând. Mai și sar câte un cuvânt ca să nu pierd șirul.

Par foarte creativă, dar eu mă simt un receptor. Doar accept. Nu mă împotrivesc nici când „sunt măruntaie”, nici când „sunt o scârboșenie”, mai degrabă mi-e puțin grijă pentru cel căruia îi spun asta. Eu știam ce sunt. Și cred că lui îi este mai ușor să fiu „iubire”, „poezie”, „mireasmă”. Nimic nu cenzurez. „Sunt povestea vieții mele, iluzie, actor…” Și înțeleg că nici măcar atunci când cuvintele rimează nu eu le aleg. Eu doar le las să treacă prin mine cu surpriză, cu prezență. „Sunt ceea ce-mi spune El să spun că sunt”, „sunt ce vrea El să fiu”, „sunt ce vrea El să fie”.

Se exprimă prin mine pe Sine, iar eu pot juca autentic ce-mi vine să fiu, doar prin faptul că permit. Liberul arbitru este cel care mă face să par un actor de geniu sau unul chinuit, după cum rămân în contact intim cu ceea ce sunt sau mă împotrivesc. După cum las să treacă tot ce vine și să mă schimbe permanent, în loc să mă identific cu o stare, cu o imagine despre mine, cu o suferință, cu o neputință. Și jocul este o provocare continuă. Este surprinzător ce devin. Nimic nu mai este alb sau negru. Doar sunt.

Și ce să fac cu asta în viața mea? Ok, Doamne, nu eu am controlul, sunt ce vrei tu! Și intenția? Eu ce mai pot spune? Când sunt atentă la mine, pe Tine te ascult. Când sunt în acord cu ceea ce sunt, devine foarte clară intenția. Îmi spui ce să fac, imi vine să fac. Pe Tine mă joc. Nu mai este spațiu între noi. Sunt Tu. Uimește-mă!

Standard
Eseuri

Răsfăț în dar

Azi sunt Floriile. Doar azi mă cheamă Florentina. Este ziua mea și vreau s-o încep cu mine. Doar cu mine. Ies tiptil din dormitor și din casă. Fără telefon Smile.

Dimineața îmi pare festivă, de primăvară extravagantă: verde invadant… festival de cântec înaripat vibrant, în plină forță, concurențial… pomi împodobiți narcisic cu flori stridente… pomi ningându-și petalele cu grație. Câinii dorm cu lene adolescentină, statui încremenite la soare. Bate toaca într-un ritm nou. Lumina cucerește umbrele.

O bătrânică în baston trece strada cu încetinitorul. Bărbații de la volan se opresc, tot mai mulți, și mie-mi pare că așteptarea lor prelungită aduce un omagiu tuturor femeilor din viața lor.

O pisică merge în poante pe iarbă. Furnicile cară chestii. Un gândac traversează grăbit aleea, o furnică tresare intersectându-se cu el: „M-a mâncat? Nu. Am treabă, plec mai departe.” Simt pe piele și soarele fierbinte și adierea rece.

Un bătrânel poartă un buchețel de lalele într-o plasă de cârpă. Cântăreții au ajuns la unison: armonia șoptită are valențe hipnotice.

Mă scutur de amorțeală și de petalele din păr. Mă îndrept hotărâtă spre centrul SPA. Cu zece lungimi de bazin cred că-mi desăvârșesc cadoul de autorăsfăț…

Standard
Poezii

Dar

Ce-aș mai putea să-ți dau de ziua ta,
Ca să nu fie înc-un deja vu?
Că ai în orice zi inima mea,
De nu mai știu care sunt eu și care tu.

Două decade-am aranjat surprize,
Petreceri și sejururi, daruri scumpe.
Mereu au reușit să te amuze,
Fi’ncă mereu sufletul meu păreau să-l umple.

Așa că azi am hotărât să mă retrag
Din spațiul tău, din marea fuziune,
Să mă abțin la pieptul tău să mă mai bag,
Să fii unic și nu în uniune.

Respiră dar pe malul mării singur,
Privește-n sus, te bucură de cer
Și umple-te de tine. Nu te tulbur.
Eu astăzi libertate îți ofer.

Standard