Arhive pe etichete: eseu

Eseuri

Semne…

Primăvara asta s-a lăsat foarte așteptată. Obosisem de frig, de întuneric, de cizme și haine grele, de griji și probleme. Mi-era dor de soare pe piele, de piele în vânt, de verde, de cer senin, de lumină. Și evident de mare, iubita mea primordială. Adică de-o vacanță.

Așa că în joia mare, dincolo de miezul zilei, am anunțat Thassos-ul că venim… și, culmea, ne-a primit, începând cu a doua zi. După un drum care părea fără sfârșit, am sărbătorit Paștele foarte aproape de Dumnezeu, pe niște plaje minuscule, paradisiace, cu apă-smarald și nisip de marmură, înconjurate de păduri de pin înflorit. Până și copiii noștri, adolescenți rebeli, s-au racordat la ritmul calm, ca din afara timpului, al frumoasei insule verzi. După patru zile și nopți de vis, ne-am întors pe același drum nesfârșit…

Am muncit alte trei zile cu năduf în București, pentru că știam că urmează o altă minivacanță. Sâmbătă am ajuns la Brașov, să fim prezenți la botezul unei prințese. Și ne-am întors în aceeași noapte pentru că duminică urma un alt drum pentru unul dintre noi.

Abia acum începe povestea… De duminică până sâmbăta următoare, iubitul meu soț urma să fie plecat cu treabă în alt oraș. Cei trei copii terminaseră vacanța și ceasul urma să sune iar la 6.30. M-am îmbărbătat să duc singură toate treburile casei și ale celor două cabinete. Dar deși mi-am luat avânt cât am putut, n-am reușit să fiu mai mult decât un roboțel pe linia de plutire. Parcă rămăsesem fără sens, în ciuda nenumăratelor sensuri cu care mi-am țesut eu viața.

Pentru că, fir-ar ea de dependență!, sensul meu era departe… Iubitul meu cu care împărtășesc de obicei detaliile zilei, era foarte ocupat. Când venea seara și ne puteam auzi, eram și epuizată și îndeajuns de frustrată cât să fiu rece și răzbunătoare în conversație. Și zilele treceau plumb-topit, iar nopțile mă străduiam să le fac mai scurte, mai suportabile, lungind serile cu nonsensuri până spre dimineți.

Abia joi mi-a venit ideea… Cum ar fi dacă, după ce am rezolvat toate problemele săptămânii, vineri la prânz aș pleca în orașul de provincie… pentru o noapte la hotel, cu el, fără copii? Asta da vacanță! Sâmbătă dimineață și-ar termina treaba și ne-am întoarce probabil în jurul prânzului. E week-end și copiii oricum dorm mai mult…

Astea erau argumentele pro. Dar au încolțit și unele contra. Cum să le spun copiilor că îi las singuri o noapte? N-o să pară că mă duc să-l controlez? Nu sunt prea disperată și sufocantă?

Totuși, această idee mi-a dat aripi. Studiam Mersul trenurilor ca pe o carte de rugăciuni. Treburile au devenit floare-la-ureche, mi s-au aprins niște motorașe suplimentare, ziua a căpătat strălucire, pentru că toate poverile au fost luate pe sus în iureșul pregătirii eventualei plecări…

Vine și ziua cea mare, nedecisă încă. Vineri. Sună ceasul la același 6.30. Mic dejun, pachete de școală. Gătit supă cremă. Duș. Încerc să îmi usuc părul, dar firul feonului ia foc. Să fie un semn?…

Nu-i nimic, plec cu părul ud. Aveam de lucrat la un proiect urgent cu o prietenă. Știam aproximativ pe unde stă. Ajung, parchez pe-aproape și plec spre ea, dar constat că sunt cu o stație mai departe și intersecțiile doar seamănă între ele. Să fie alt semn?…

Nu-i nimic, ajung, fac treaba, revin acasă. Parcă sunt rezolvate toate, mă pregătesc acum pe mine… Deci mă duc?!… Îmi ia mai mult decât credeam, nu am cum să mai ajung la tren. Și ăsta tot semn?…

Nu-i nimic, mai am alt tren peste o oră și voi ajunge seara până-n opt. Încă ceva, încă puțin… cât pe ce să nu-l prind nici p-ăsta!… „ce-ai, Doamne, cu mine?”…, alerg de-mi iese sufletul și chiar plec. Zâmbesc ușurată și-mi scot o carte… de studiu!: călătoria durează 3 ore…

După vreo trei sferturi de oră ne oprim într-o stație. Trec 5 minute în loc de două și oamenii se panichează că nu pornește trenul. Eu mă mir de nerăbdarea lor provincială și îmi închipui că sunt mai călită de piedici… Se dau niște telefoane și aflăm: a murit locomotiva! Iremediabil. Deci pentru asta fuseseră cele trei semne ale unei vineri proverbiale! Tot prin telefon aflăm că ne putem muta în trenul următor peste vreo oră. Voi ajunge abia la 9. Cu 5 minute înainte de schimbare, s-a oprit la linia vecină trenul care se întorcea la București. Nu știu de ce, îmi vine să mă urc și eu. Ba știu de ce: mi-e frică! Dacă vizita mea va deranja? Și dacă faptul în sine mă va surprinde cumva și pe mine? O fi trenul ăsta spre casă al nu-știu-cât-elea semn că trebuie să mă întorc? Ar fi doi pași de făcut…

Nu-i nimic, mintea asta mă minte. Eu am un drum. Nesfârșit. Mă urc până la urmă în trenul spre destinația inițială. Deschid tratatul verde. Lângă mine, doi tineri teribil de frumoși, studenți la medicină. El o corijează pe ea cu privire la apartenența unor medicamente la anumite grupe farmaceutice.  Pentru o secundă revăd scena cu mine în anul întâi și prietenul meu mai mare, ajutându-mă să învăț la histopatologie. Încă nu îmi întâlnisem ursitul… Iar acum copiii ăștia mi-ar putea fi copii. Ea are un râs cristalin primăvăratic, iar el pare un golan educat. Ce trece viața! Mă bucur că sunt în trenul acesta. Și-mi place să risc.

Întârzie și acest tren, un sfert de oră. Abia aștept să îl sun, dar nu vreau să se audă zgomotul trenului. Am un text… „Iubitule, la hotelul ăla al tău, de la marginea orașului, ai apă caldă?… Și… mă primești la un duș?” Sau aș putea să ajung până la hotel și să vorbesc cu patroana (cu care el deja s-a împrietenit), să mă prezint și să îi cer cheia camerei… doar că e mai în vârstă și s-ar putea să nu aibă atâta umor!

Aleg prima variantă, că nu mai am răbdare. E deja întuneric afară. Mă arunc într-un taxi, dau comanda și în timp ce mașina demarează, îl sun. „Unde ești?” „În mașină cu două doamne. Dar într-un sfert de oră ajung acasă, la tine! Am vrut să îți fac o surpriză!” Mi se face rău la propriu. „Eu într-un sfert de oră ajung la tine la hotel… Surpriză.”, îngân.

Simt că mă înăbuș: șoferul meu are un miros greu de bătrân și deși am amuțit complet, el vorbește non-stop și face aerul și mai irespirabil.

Gata, am ajuns. Hotelul de la marginea orașului mă așteaptă. Gol. Recepționera, anunțată deja de iubitul meu de peste sute de km, îmi înmânează cheia cu familiaritate. Urc, deschid și mă străduiesc să bag cartela în suportul de la intrare ca să se aprindă lumina în cameră. Nu intră. Îmi vine să plâng. Ce semn mai poate fi ăsta? Să-l sun să-l întreb cum se face?! Trântesc geanta cu tratatul verde despre moarte undeva pe hol, mai fac niște mișcări sacadate ca să mă vadă senzorul de pe holul comun și să văd și eu ce fac și, cu ambele mâini, înțepenesc cardul (care de fapt era un breloc… dat greșit de recepționera sedusă de povestea noastră… cum aveam să aflu mai târziu).

Aprind. Intru la toaletă cu telefonul în mână. Sună mama, răspund și mă plâng scurt. Și… când să mă ridic… sub ochii mei… la un pas spre chiuvetă… pe gresie… o fundiță mică, verde, din mătase transparentă, de lenjerie feminină… strălucește. Al dracului semn!! Ăsta le întrece pe toate!

Arunc în cameră o privire de vultur, căutând altceva care m-ar mai putea răni. Găsesc. O sticlă de suc de portocale și două pahare folosite. Înnebunesc interior, în timp ce trupul mi se prăbușește. Mă dezbrac cu efort, mă privesc cu necaz în oglindă și mă bag în pat. Am mutat munții ca să ajung aici, în timp ce el…

Mă anunță că ajunge în 3 ore, că mă iubește și că l-a umplut de energie surpriza mea. Nu zic nimic. Aștept să se termine drumul nesfârșit… Am și un text… „Ai fost aici cu o femeie. Nu spune nimic. Știu.” Fundița mâ zgârie în pumn. Mama îmi trimite mesaje cu programul TV. Orașul tace. Fundița mâ zgârie în pumn și mi-e sete. O pun pe noptieră. Mă mai ridic o dată cu greutate, spăl un pahar și beau și eu suc. Sună telefonul. Îmi simte supărarea și îmi promite că totul va fi bine. Îl rog să meargă încet, să nu pățească ceva pe drum. Închid. Înțeleg că oricum îl iubesc și că vreau să trăiesc împreună cu el. Că neiertarea mea nu se poate prelungi dincolo de noaptea asta…

Fundița. Am pierdut fundița. Nu mai e pe noptieră. Nu mai e nicăieri. O caut cu disperare minute în șir. Dacă și ăsta e un semn, nu-mi mai vine să râd: am văzut-o deja!! Ascult orașul tăcut. O mai caut un timp. Inutil. Nu mai am dovada.

Trec o mie de ani. Îl aud pe hol. Bate ușor. Deși am lăsat deschis, nu se poate intra dinafară. Îl primesc. Mă simt teribil de frumoasă în brațele lui. Ne vedem în oglindă. E nerăbdător, dar eu simt încă zgâriindu-mi sufletul fundița pierdută…

„Haide, spune-mi, ce-i cu tine?… ”

„A fost aici o femeie…”

„…Da, am dat cheia unei colege gravide să se odihnească înainte să plecăm spre București. Venise de dimineață cu trenul, era albă toată și nu avea cameră. A stat vreo 20 de minute. E una dintre cele două doamne cu care m-am întors.”

„Erau două pahare folosite.”

„M-a sunat și m-a întrebat dacă poate să bea… Iubito, am avut în această săptămână și poziția și timpul și oportunitatea de a mă juca… dar viața e despre altceva. Și eu știu asta. Și mi-e foarte dor de tine… M-a bucurat enorm că ai venit până aici pentru mine și mi-a plăcut să alerg către tine…”

Dumnezeule, cât de tare l-am crezut și cât de tare ne-am iubit în orașul tăcut, la capătul unui drum nesfârșit…

Standard
Eseuri, Vise-vieti (povesti)

Eu al cui sunt? / Însemnările unui singuratic

Ne naștem copii ai lui Dumnezeu, adică iubiți. Oricare ar fi fost împrejurările concepției, cred că dezvoltarea normală și nașterea sunt posibile doar în contextul iubirii. A mamei către puiul ei. Totuși nașterea în sine este primul abandon cu care m-am confruntat. Expulzarea în lume este prima nedreptate, dar și prima mea ieșire din dependență.

Apoi a venit ziua în care am fost înțărcat. Dacă până atunci mama era centrul universului meu, în acel moment, în ceața conștienței, incapabil să dau glas trăirilor, am fost copleșit de o emoție-senzație pe care am definit-o mai târziu… „Al cui rămân? Eu al cui sunt?” Răspunsul a venit din înțelegerea că mai există și alți frați sau alte preocupări ale părinților în afara Domniei-mele. Totuși când îmi era foame îmi dădeau bunătăți, când îmi juleam genunchii mă pansau cu un pupic și un plasture.

Apoi a venit ziua în care m-au lăsat singur la grădiniță și am început să încasez experiențe pe cont propriu. În altă zi m-au trimis la școală, unde eram evaluat. Notele pentru ce sunt, dar mai ales pentru ce nu sunt, m-au făcut să mă simt tare stingher. Iar învățătoarea aceea mașteră era un dat al vieții față de care nu-ndrăzneam să protestez. Întâlnirea cu unele materii imposibile pentru mine și ritmul alert căruia nu-i făceam față, mi-au dat primele senzații clare de singurătate rece. Parcă nu mă potriveam contextului. Parcă eram un intrus, căruia i se cerea ceea ce nu era, pe jumătate adormit, fascinat de firele de praf din razele diafane.

Și-ntr-o zi, ca din senin, am început să mă trezesc, să mă pricep, să știu. Până și maștera a fost nevoită să mă recunoască, deși cumva cu ciudă.

La gimnaziu singurătatea mea a căpătat alte valențe. Unele ore de curs mi se păreau nesfârșite, de parcă timpul oprit mă ținea nemișcat în bancă, în timp ce ceilalți continuau să deruleze caraghios un film neverosimil. Acasă părinții mei au început să se certe. Ridicându-și privirile de la noi copiii, au început să se vadă pe ei și relația lor secătuită de griji. Confruntându-mă cu posibila lor despărțire, m-am întrebat iar: „Eu al cui sunt?” Am hotârât că sunt al temelor pe care le făceam cu sârg, simțindu-mă mai în siguranță în lumea cărților.

Apoi am ajuns la liceu. M-am îndrăgostit întâi imaginar, apoi de o persoană vie despre care n-am vrut să aflu nimic concret. Apoi de un om cu care chiar am vorbit și căruia i-am dat inima mea, deși nu prea îi detectam virtuțile. Și într-o zi l-am văzut la braț cu altcineva și m-am întrebat confuz, „Eu al cui sunt?”

Am plecat la facultate într-un oraș mare și m-am străduit să-mi fac prieteni. Dar ceilalți parcă excelau într-un limbaj al superficialității și eu aveam pretenții din  povești. „Eu al cui sunt?”

M-am specializat într-o profesie carieristică. Am tras să devin cât mai bun. Uneori, când greșeam ceva, mi se făcea brusc frică și, ca o nevoie de protecție, îmi răsuna în ureche întrebarea: „Eu al cui sunt?”

În cele din urmă mi-am găsit perechea și mi-am trăit povestea de dragoste vreo 20 de ani. În timpul ăsta am făcut pui pe care îi hrăneam cu bunătăți și cărora le puneam pupici și plasturi peste julituri. Și într-o zi mi-am văzut perechea trecând la braț cu altcineva și am înnebunit întrebând: „Eu al cui sunt?”

Apoi copiii au crescut și au început să plece de acasă, iar rostul meu a început să nu-mi mai fie clar… „Eu al cui sunt?” M-am mai agățat o vreme de nepoți, dar ăștia au crescut mai repede și mai extratereștri, de-am rămas iar al nimănui.

Târziu, la bătrânețe, după ce am alergat o viață înfricoșat de singurătate, am revenit la ritmul lent, acela în care vezi fire de praf plutind printre raze diafane. Am început să privesc atent omul de lângă mine, oricine-ar fi fost. Să văd că-l pot avea vreme de câteva clipe pentru că accept adevărul din el. Abia atunci „Eu al cui sunt?” s-a alinat cu maturitatea răspunsului: „Al meu!”

Standard
Eseuri

A fi sau a nu fi fericit

Fericirea este un concept abstract care definește o stare de armonie fizică, psihică și spirituală de scurtă durată guvernată de o emoție de bucurie intensă, de o senzație de prea-plin sufletesc. Ea are valențe diferite de la individ la individ. Un apus de soare, un tril înaripat, a face sau a consuma artă, a depăși un obstacol sau propriile limite, iubirea împărtășită, sacrificiul matern sunt dovezi de subiectivism în materie de fericire. Pe toate însă le-aș încadra în categoria: conversații cu Dumnezeu, pentru că, într-un fel sau altul, toate sunt moduri de a contempla viața (dinăuntrul sau din afara ta).

Eu cred că a fi fericit este o stare naturală de prezență, care ne inundă din fragedă pruncie, odată cu primii zori ai conștienței, și de care ne depărtăm doar ca să îi putem recunoaște valoarea atunci când o reîntâlnim. A fi nefericit mi se pare la fel de sănătos și de prezent, ca experiență de scurtă durată. Grav este să fugi de oricare dintre aceste stări, ca de o slăbiciune. Când de fapt tocmai această vulnerabilitate ne face umani.

„Fericirea este la un gând distanță” pentru că gândul (o amintire de care stă legat un resentiment, o grijă cu privire la viitor) este cel care ne separă de starea de bine, ne scoate din prezență. Prelungirea exagerată a fericirii (euforia) ține de iluzie și de patologic în aceeași măsură ca și depresia (tristețe intensă, prelungită). Gândurile ne bombardează diabolic tocmai pentru a ne alunga din Paradisul (care altfel ar deveni banal) pe care, odată pierdut, ni-l imaginăm în note nerealiste. Năzuim după bani, confort, faimă pentru că sperăm că ne vor oferi contextul unor întâlniri umane semnificative. Că prin ele vom fi acceptați, recunoscuți de ceilalți. Nu avem încredere să ne oferim direct și scoatem la înaintare o funcție importantă, o haină de firmă, un act de proprietate.

Eu cred că fericirea este dată de intimitatea sufletească: tu cu tine și tu cu alt seamăn. Amândouă.

Părinții noștri au trăit o mare parte a vieții într-un regim totalitar în care prietenii îi trădau, în care lucrurilor nu li se spunea pe nume, în care masca era la mare preț și garanta reușita în viață. Și asta i-a înstrăinat de ei înșiși, i-a făcut să piardă contactul cu propria ființă. Adolescenții noștri se rănesc din prea multă libertate, pentru că lipsa regulilor nu le mai conferă granițe. Noi, cei dintre cei prea înrobiți și cei prea liberi, nu mai știm să definim fericirea. Încă simțim teama de a scoate masca, încă interpretăm ca fiind periculos a comunica real. N-avem nici exercițiu, nici curaj pentru asta. Trăim ca roboțeii sau cel mult ca actorii buni, după scenarii prestabilite, după o morală neasumată, viața nu-știm-cui.

Vine o vârstă când capeți înțelepciunea de a învăța de la copii. Ați auzit de „Adevăr sau provocare!”? Este un joc în vogă la puștii în jur de 10 ani. Despre „scoate masca!”, „spune-o!”, „asumă-ți!”, „fii viu!”. Și fericirea nu e garantată. Uneori procesul este foarte dureros. Ceea ce e sigur este că, fericit/nefericit, vibrezi, se mișcă ceva în tine. Indiferența ne omoară. A evita contactul interuman sau a-l superficializa: asta este alienant, asta ne aplatizează, ne îmbătrânește, ne îmbolnăvește. De teamă că vom fi răniți, ratăm viața.

Fericirea este adevărul despre tine: la care ai curajul să te uiți și pe care îl afirmi, îl exprimi în relația cu ceilalți. Asta te pune în contact cu resursele tale și te impulsionează să acționezi conform potențialului propriu. Cineva te-a făcut cândva să te simți vinovat pentru ceea ce ești: atunci ai ales să renunți la tine și ai uitat cum este fericirea. Regăsirea sinelui (reîntâlnirea cu copilul interior) te va umple de iubire pentru tine și pentru ceilalți (pentru că respectându-te vei învăța să respecți). Vei înțelege că și a fi nefericit este o formă de iubire, de recunoaștere a vieții și a ceea ce ești. O vei trăi scurt și vei permite curgerea spre starea următoare… oare care?

Standard
Eseuri, Pilule de reflectie

Intimitate și implicare

Cred că  intimitatea și implicarea sunt condiții esențiale pentru nașterea, funcționarea, durabilitatea oricărei relații interumane. E adevărat că intimitatea cu șeful, intimitatea cu un prieten vechi, intimitatea cu mama, intimitatea cu soția, intimitatea cu amanta și intimitatea cu propriul copil sunt complet diferite, iar că atunci când nu poți face distincția între ele, devii creatorul unor tragi-comedii. Totuși fără oricare dintre aceste două ingrediente, plăcerea/satisfacția trăită în apropierea, în prezența unei alte persoane nu este suficientă pentru a menține viața în acea relație. Să le definim pe rând.

Intimitatea presupune o apropiere, o legătură strânsă, un cadru strâmt, un spațiu (psihologic și fizic) și un timp pentru „noi”. Aici ne permitem să atingem profunzimea unui gând, adâncimea unui sentiment, aici ne lăsăm garda jos, ne arătăm defectele, vulnerabilitățile, neputințele, ignoranța, fricile, secretele, durerile, amintirile vechi, dorințele ascunse. Atmosfera familiară, senzația de „acasă” și, în același timp, de libertate sunt un mediu prielnic pentru deschidere personală. Suntem ca într-un glob magic în care se spun adevăruri. Comunicarea este directă, reală. Atingem esența, calitatea, umanul. Ne simțim văzuți și recunoscuți. Este un spațiu al împărtășirii experienței, al reflecției, al refacerii energetice. Pentru că întâlnirea cu orice persoană este întâi de toate o întâlnire cu tine însuți. Și autenticitatea ei reflectă calitatea contactului tău cu tine. O relație în care te arăți este hrănitoare, te face să te simți tânăr, viu. Tu și celălalt sunteți oglinzi unul pentru altul. Te vezi pentru că te vede, te vede pentru că te vezi. Se vede pentru că îl vezi, îl vezi pentru că se vede.

Vă las pe voi să cochetați cu înțelegerea despre triada intimitate afectivă – intimitate ideatică – intimitate trupească, despre distincția și despre împletirea lor. Și când credeți că vă e clar conceptul, întrebați-vă, ca exercițiu: Cum ar fi mai suportabil, mai puțin grav pentru voi, să fiți înșelați fizic sau emoțional?

Implicarea presupune a fi conștient, a alege, a decide, a-ți asuma consecințe. Un angajament, o responsabilitate personală. Este cealaltă fațetă a monedei. Ceea ce mi se cere pentru ceea ce primesc. Nu ca o condiționare, ci ca o participare activă. Fără asta, intimitatea este prostituție. Deși până și acolo plătești. Mă amuză teribil amantele care vrăjesc domni respectabili cu libertatea pe care le-o flutură ca pe-o batistă roșie la început… „Ești un pămpălău sub papucul nevestei. Fii bărbat.” și inevitabila lor nevoie de a-i lega, strigată în cele din urmă… „Asumă-ți. Fii responsabil. Recunoaște-mă în fața tuturor.Fii bărbat.”

Implicarea înseamnă „mă aduc pe mine în relație”: cognitiv (vin cu credințele mele, cu inteligența și cu ceea ce știu – expertiza mea, gândesc pentru „noi”), afectiv (te iubesc, îmi pasă de tine), volitiv (am vise comune cu tine), comportamental (fac lucruri împreună cu tine, acționez pentru noi). Toate acestea au corespondent în viață, sunt direcții în care construim relația noastră spre lume. Dacă intimitatea ne izola, implicarea ne face să ne afirmăm social ca pereche. Intimitatea poate rămâne pură fantezie, cât timp nu are corespondent în viața reală. Aceasta este fațeta lipsă a relațiilor secrete (față de părinți, față de prieteni, față de partenerul oficial).

Intimitatea este despre libertatea de a fi tu însuți. Implicarea este despre responsabilitatea de a face ceva cu asta. Prima pare într-o mai mare măsură iubire, a doua pare într-o mai mare măsură respect/apreciere. Deși te respect enorm atunci când pot să îți încredințez sufletul meu și te iubesc infinit când vreau să construim viață împreună. Prima pare mai mult despre ce iau, a doua mai mult despre ce dau. Deși dau din mine când mă expun ție și este de-a dreptul hrănitor să fac ceva cu tine din toată inima.

M-am axat în analiza mea pe relația bărbat-femeie. Dar intimitatea și implicarea sunt evident necesare și când vorbim de relația părinte-copil de exemplu. Fără oricare dintre ele apar resentimente și ruptură. Extrapolați la relația doctor/terapeut –  pacient. Chiar dacă acestea din urmă nu par relații egalitare la prima vedere, sănătos pentru relație și pentru noi înșine este să îl tratăm pe celălalt cu respectul pe care îl pretindem, indiferent de vârsta, priceperea sau suferința în care se află. Căci dincolo de aparenta poziție, suntem la fel de umani. Când „ne coborâm” la nivelul celui slab, ne recunoaștem, ne acceptăm și ne tratăm propria slăbiciune.

Dacă devii conștient de intimitatea și de implicarea din fiecare dintre relațiile tale, dacă știi să le echilibrezi și să pui în ele adevăr, se cheamă că ești fericit. Că ființa ta toată este în armonie. Că ai desigur și un spațiu de intimitate proprie și un teren de implicare față de tine. Că îți faci față singurătății și de-asta ești victorios, înconjurat de semeni.

Sau măcar înțelegi și simți unde ești acum.

Standard
Eseuri

Durerea: între realitate și iluzie

Durerea este subiectivă. Ea ține de percepția noastră cu privire la un anumit eveniment. Depinde de istoricul personal de viață și de scenariul transgenerațional al cărui proaspăt actor suntem. Asta ne poate face să fim cu adevărat talentați în a performa în calitate de suferinzi. Pentru unii devine chiar un sens existențial: sufăr, deci exist.

Mă îndurerează un aspect exterior mie, pentru că întâlnirea mea cu acest aspect mi-a acutizat un conflict interior. Două părți din mine se luptă. Ringul este chiar sufletul meu. Eu pe mine mă însângerez. Îmi dau cu stângul în dreptul ori cu sus-ul în jos ori cu noul în vechi. Rostul suferinței este schimbarea, asumarea părții respinse. Integrarea. Adică lecția constă în a-mi resemnifica partea „rea”, în a mă împăca cu mine, în a fi mai mult decât credeam că sunt atunci când nu mă plăceam pe de-a-ntregul.

Dar să revenim la durere. Căci ea e atât de greu de dus încât, fugind de ea, ratăm transformarea, blocăm propria evoluție. Suferim pentru că n-am fost văzuți, pentru că nu ne-a fost recunoscută valoarea. Iar asta a fost posibil tocmai pentru că noi înșine n-am fost conștienți de ea și nu am exprimat-o cu încredere. Trebuie să doară atât cât, arzând, să renaștem din propria cenușă. Riscul însă este să scăpăm în valea autovictimizării. Și să facem din asta un șlagăr al tuturor timpurilor. Să nu trecem dincolo de suferință, de dragul suferinței. Să încercăm să devenim importanți impresionând, valorificând durerea și nu partea aceea din noi pe care continuăm să o respingem. Durerea fără sfârșit este dovada eșecului, a ignorării lecției personale. Preferăm să îî învinuim pe alții pentru suferința pe care ne-au adus-o, printr-un refren deja demodat, în loc să ne confruntăm curajos cu rana din propria ființă, cu umbra noastră.

Durerea vine din frica de pierdere, în ultimă instanță din frica față de moartea proprie. Și cât timp nu-ți accepți pierderea și moartea, nu scapi de durere. O prelungești. De aceea este benefic să-ți amplifici emoția voit. Să-ți imaginezi că ai fost deja părăsit, că ți-ai pierdut deja job-ul, casa, copilul, iubita, mama, familia, tinerețea, sănătatea, corpul, mintea, viața. Și apoi să constați că încă EȘTI. Mergi pe un drum pe care tot mai pierzi, dar știind asta, frica nu mai este justificată. Sigur că este drumul spre moarte. Și sigur încă nu ești acolo. Și dintr-o dată, privind dinspre moarte, perspectiva se schimbă. În punctul în care ai pierdut totul, frica se anulează. Tu acum trăiești. Și asta este o mare ocazie. O mare onoare. Ura nu mai are sens. Ci doar iubirea. De tine și de ceilalți. Resentimentele față de trecut și grija față de viitor spoliază prezentul de propria-ți prezență. De bucuria de a gusta clipa. De a fi în acord cu aici și acum și nu impregnat de atunci și acolo.

În concluzie: scopul durerii este să te pună în contact cu ceea ce nu accepți din tine însuți. Chiar și atunci când are o exprimare corporală (accidentare, boală), are și un corespondent psihologic. E un strigăt al ființei tale de a te chema către sine. Încearcă să n-o prelungești fugind de ea, trăiește-o la maxim și va fi scurtă. Inspir-o adânc și vei găsi dincolo de ea resurse pentru a ieși din criză. Soluția îți vine din acceptarea de sine, din lumina pusă pe propria umbră. Din faptul că văzându-te în sfârșit, vei ști cum să te arăți celorlalți.

Durerea nesfârșită este o iluzie, este negarea vieții, este ieșirea autoimpusă în afara acesteia. Când faci dintr-o emoție scurtă un stil de viață, ignori toată paleta de emoții prin care ai putea ființa. Îți creezi o realitate strâmtă, precum o temniță din care splendoarea vieții devine inaccesibilă ție. Iar temnicerul, cel care a vrut să te ferească de marea pierdere, ești tu. De frica morții, ratezi însăși viața.

Standard
Eseuri

Responsabilitatea libertății

Cele mai mari nebunii le facem în numele libertății. Uneori plutind pe aripa ei roz-dulce-ncrezătoare, alteori doar ca să (ne) dovedim tinerețea, puterea, nelimitarea. La început având elanul purcederii în viață din nevoia de afirmare ca novice printre seniori, mai târziu luându-ne energia din nevoia de recunoaștere ca senior printre novici. În ambele situații mânați de teama de a nu reuși, de a nu fi văzuți.

Numai că excesul de libertate duce invariabil la plictiseală și la lipsă de sens. Promisiunea plăcerii devine concretețea dezgustului. Speranța moare sufocată de dezamăgire. Și atunci ne întrebăm ce a lipsit. Ce am fi putut face ca să menținem motoarele (cândva „inepuizabile”) în funcțiune?

Am întâlnit bărbați care au ales să-și abandoneze copiii spunând „Responsabilitatea nu este despre mine.” Am întâlnit bărbați care nu mai știu gustul libertății de teama dezgustului. Și unii și alții au ales o extremă, fugind de cealaltă. Iar viața continuă să-i provoace (uneori brutal) cu situații care reflectă polaritatea respinsă. De ce ți-e frică nu scapi. Problema nu constă în a fi ales greșit libertatea în locul responsabilității sau invers. Ci în faptul că te încăpățânezi să nu vezi că viața este pe tărâmul dintre cele două. Un dans când spre una, când spre cealaltă, niciodată într-un pol, niciodată în punctul zero al indeciziei dintre ele. Viața înseamnă mișcare, asumare, implicare. Punctul R (responsabilitate absolută), punctul L (libertate absolută) și punctul zero înseamnă nemișcare și moarte (psihologică inițial, fizică în final) pentru că fiecare reprezintă un abandon al propriei ființe sau al unei părți din ea.

Suntem definiți de ambele și ne negăm pe noi atunci când nu ne place una dintre ele. Libertatea ne apropie de cer, de divin, responsabilitatea ne leagă de pământ, de umanul brut. Prea sus suntem în fantasmă, prea jos suntem robi. Uneori este nevoie să ne apropiem periculos de mult de o extremă ca să înțelegem necesitatea celeilalte, ca să ni se facă sete de aceasta din urmă.

Când eram mică mi-era frică de tata. Am rămas cu frică de autoritate mai apoi și într-un târziu am ajuns să cred că-mi sunt suficientă și nu mai am de ce să mă tem. Acum știu că „Dumnezeu te vede oricum!” se referă la faptul că tu însuți te vezi totdeauna. De tine nu te poți ascunde. Trebuie să rămâi responsabil atunci când înoți spre libertate.

Când învățam habotnic în sesiune, la finalul ei aproape că intram în depresie. Uitasem libertatea. Alții pot vorbi despre nevroza de duminică sau de lipsa de sens a sărbătorilor, pentru că au ales de prea mult timp doar munca și momentele de vacanță par adevărate temnițe. Trebuie să rămâi liber atunci când te cufunzi în responsabilități.

Cealaltă parte din tine te va striga printr-o suferință. Durerea sufletească nu e decât semnalul alienării de tine însuți. Conflictul exterior nu e decât oglindirea conflictului interior. Acolo ești rupt. Iar drumul de întoarcere spre polul respins înseamnă să te întregești cu ceea ce singur ți-ai refuzat și să te arăți apoi celorlalți.

„Rămân singur și liber” sau „rămân singur să-mi văd de treburi” sunt tot fugă de tine insuți. Când te desparți de lume o faci pentru că nu mai poți să te vezi în ochii ei. O fată dintr-un leagăn de copii mi-a spus deunăzi un mare adevăr: „În mine mai este cineva… eu cu mine”. Contactul real cu acel cineva interior te duce invariabil la iubire, la altcineva exterior. La a împărtăși, la a dărui, la a te arăta, la a te implica. Emoția ultimă este iubirea. Ca și înțelegerea ultimă.

Standard
Eseuri

Chiquitita

Aseară am ascultat Chiquitita. Pentru o clipă m-am simțit iar copilul de 9 ani din vremea lansării acestui hit și am retrăit sentimentul unui acasă feeric, venit din echilibrul relației părinților mei, într-o imagine plină de lumină și de armonie muzicală.

Mai târziu lucrurile s-au stricat între ei și m-am simțit ruptă-n două și vinovată cumva. Acum știu că lumea unui copil este definită de aceste repere fundamentale: mama și tata. Că el percepe separarea lor ca pe o disociere interioară. Și că nevoia lui de a unifica aceste părți din el îl supraresponsabilizează față de conflictul părinților. Dacă aceștia ar reuși să separe relația de cuplu de relația cu copilul, mai întâi ca pe o clarificare în schema mentală personală și apoi ca pe un efort de ordonare a haosului din sufletul copilului, lucrurile ar putea ajunge mai ușor de digerat pentru acesta. E mai suportabil faptul că tata a părăsit-o pe mama, față de a mă simți abandonat de cel puțin un părinte. De obicei actorii principali sunt prea implicați în conflictul dintre ei, ca să mai aibă energie pentru a-și proteja copiii. Iar uneori, din disperare, chiar se folosesc de ei în conflict.

Părinții mei au menținut familia unită, în ciuda unor crize conjugale acute la intrarea în fiecare nouă decadă de vârstă. Deși separarea lor era pentru mine frică existențială, după ce apele se linișteau uitam tot răul. Parcă în mintea mea se ștergea cu buretele tot ce era de nedus și reveneam la acel acasă plin de lumină și de sunet. Abia spre pensionarea lor s-au despărțit definitiv. Și deși eu aveam acum vârstă adultă și copiii mari, m-am simțit iar fetița ruptă în două, care percepe notele înalte ale durerii părinților (pe care însă nu le poate metaboliza) și care se simte abandonată de fiecare dintre ei. Doar că de data asta nu era abandonat doar copilul, ci și – prin identificare cu mama – femeia. Dacă li s-a întâmplat părinților mei, care reprezintă pentru mine perechea primordială, mă aștept să mi se întâmple și mie. M-am simțit amenințată cu abandonul ca femeie.

Am citit și am săpat mult în mine până  să înțeleg că nu sunt responsabilă pentru relația lor. Dar și că eu sunt locul din lumea asta în care ei continuă să fie împreună, în pofida separării lor fizice ca indivizi. Și am învățat să mă raportez la fiecare dintre ei, atentă la relația (încă posibilă) părinte-copil, nu la cea (eșuată) dintre ei. Când am devenit conștientă că în mine ei doi încă se pot iubi, am început să-mi împrietenesc, să-mi pun în contact părțile din mine.

Mi-a rămas doar să pot face față durerii fiecăruia dintre ei în concret. Copil fiind am fugit de această durere. Adult fiind m-am răzvrătit față de ea mușcând din ei. Încă mi-e greu să conțin suferința mamei mele. Dar știu că are mare nevoie să o văd de aproape. Că nevăzută va urla la nesfârșit în multe feluri. Și cred că pasul acesta va fi examenul meu de viață care mă va valida în ochii mei și ca fiică, și ca mamă și ca psihoterapeut, mai mult decât oricare dintre multele note de 10 pe care le-am obținut într-ale psihologiei.

Cât despre femeia amenințată… Se spune că îmbunătățirea relației cu părinții se reflectă în propria relație partenerială, așa cum îmbunătățirea relației de cuplu se reflectă în relația cu copiii. O lecție învățată nu mai face necesară repetarea poveștii.

Ceea ce avem de integrat este o parte din noi, prin contactul direct cu propria suferință.

Standard
Eseuri

Tu ce ai de pierdut?

Toți pornim in viață cu o frică primordială pe care ne-am construit-o în copilărie… plângând pe înfundate în baie ori pe sub plapumă. Ceva anume părea de nesuportat. Ceva anume ne rugam să nu ni se întâmple niciodată. Ne imaginam că acea situație ar desființa sensul vieții noastre. Pentru că de fapt era doar o formă, un pretext în fața celei mai mari pierderi, moartea însăși. Moartea proprie.

Eram copii atunci când ne-am întâlnit prima dată cu răul acesta. I se întâmpla altcuiva. Și noi ne-am promis că vom veghea viața noastră, să nu alunece pe panta disperării. Un timp a funcționat, am crezut că merităm să nu ni se întâmple răul. Am crezut că suntem cumva speciali, că știm ce să facem pentru a-l evita. Că suntem chiar aleși ori că am dobândit dreptul de a fi cruțați… Tare îndrăgostiți mai eram de imaginea noastră de învingători în fața destinului… și a morții. Frica revenea uneori, când ne prindea pe picior greșit. Dar învățasem să fugim de ea.

Și când ne credeam mai stăpâni pe noi, mai de neînvins… atunci am pățit-o. Sec. Definitiv. Ca pe cea mai crudă lecție de viață. Și deși aveam vârstă adultă, emoțional am descoperit că suntem tot copiii aceia zguduiți de teroare. Simțeam un gol imens în centrul ființei noastre, în plexul solar. Și parcă nu mai aveam echilibru, nu mai aveam sens. Și culmea!, nici nu muream din asta, cum am crezut. Trebuia să îndurăm ceea ce decretasem deja că e de neîndurat.

Fuga este cea mai jalnică soluție în fața suferinței. Trebuie să guști pelinul, trebuie să cari povara, ca să înțelegi, ca să poți să schimbi. Fuga a fost sănătoasă pentru copilul care erai, el chiar n-ar fi putut face față. Dar tu acum, suferind, devii adult. Accepți. Și prețuiești. Și devii. Pierderea aceasta catastrofală are potențial maxim evolutiv. Nu doar la nivelul tău ca individ, ci și -prin tine- la nivel transgenerațional. Acum tu-adultul ai șansa de a face altfel decât cei dinaintea ta, pentru că ai ales să fii altfel. Copilul n-ar fi putut să schimbe ceea ce se tot repetă din străbuni ca un tăvălug al destinului comun, dar tu poți să spui altceva generațiilor viitoare. Tu poți să-i cruți pe copiii tăi pentru că ai ieșit din cerc. Punând lumină pe ceea ce au făcut predecesorii și inspirând asumat suferința.

Și-apoi, de ce ne era frică până la urmă? În ultimă instanță chiar de moarte. Și acum preferăm să murim de frică. Să facem ceea ce ne-ar fi putut face obiectul fricii, dar nu ne-a făcut. Nu moartea ne-a omorât. Frica de moarte ne omoară (ne scoate din acțiune: inacțiunea tot o moarte este). Alegem moartea de frica morții.

Moartea e infinită. Viața e un strop. De ce să vrem să fugim de ceva atât de prețios prin faptul că e efemer, pentru ceva în care ne vom pierde pentru veșnicie oricum? De ce să nu acceptăm provocarea de a fi mici Dumnezei creând altceva din noi înșine și din trecutul nostru integrat? De ce să nu încercăm măcar? Ce avem de pierdut în plus după ce tocmai ne-am confruntat cu pierderea primordială și cu propria moarte?

Miza este secunda următoare.

Standard
Eseuri

Rețeta lui Dumnezeu

Năstrușnice ingrediente a mai combinat Dumnezeu când a creat omul! A pus alături nevoia (mea) de a(-ți) fi iubit unic cu nevoia (mea) de a iubi pe mai mulți. Desigur că  se vor stropși printre voi unii, că nu o recunosc în ei pe cea de-a doua. Pentru aceia o voi reformula în oglindă pe aceasta din urmă, în nevoia de a fi văzut, confirmat de mai mulți.

Sunt convinsă că aceste două nevoi se reflectă în toate domenile vieții și în toate relațiile noastre. Că punctul de plecare este relația primordială, cu mama. Că cel mai dramatic se manifestă în relația de cuplu. Că până și pe Dumnezeu îl înghesuim între aceste două nevoi: Iubește-mă pe mine, Doamne, cel mai tare! și Am nevoie și de alt Dumnezeu!

Altfel spus: Am nevoie să mă iubești doar pe mine, mamă! și Nici o mamă nu e suficientă ca să mă simt confirmat (am nevoie de mai multe… în incercarea asta!). Și nici nu mai contează dacă este vorba de mamă/tată, de iubit/iubită, de o anume persoană, de un anume lucru, de o anume cunoaștere. Important e că eu am încă aceste nevoi infantile, că nu mi-am ostoit dorul, carența, golul. Că încă nu te-am iertat, mamă, pentru ce n-ai putut da ori nu m-am iertat pentru că nu m-am simțit demn de a primi (e tot una: deși accept doar una dintre cele două fațete). Și iată, tot te mai caut, tot mai strig să mă vezi… căci îmi lipsești ca o parte din mine.

E o nevoie emoțională, instinctuală aș zice. Sfidează orice raționament, orice responsabilitate. Încalc pentru ea coduri morale, legi strămoșești. Dar este atât de despre mine încât îmi flutur steagul ființei prezente cu riscul propriei vieți. Distrug tot ce-am clădit, cu sete de a reconstrui altfel. De parcă eu-Dumnezeu m-aș recrea, jucându-mă de-a viața și de-a moartea, uimit de puterea… și de neputința mea. Căci deși mut munții din viața mea, nu scap de suferință, tot singur rămân, cumva.

Copilul nu se poate maturiza lângă mama. Are nevoie de spațiu personal, de singurătate. Creștem din tăcere, din nimic. Iar nimicul este dincolo de frustrare.

Și ce sunt emoțiile, ce sunt gândurile noastre? Alte ingrediente picate din cer. Cât control avem asupra lor? De ce naiba vin și cum să ne ferim? Zâmbind. Acceptând. Primind și lăsând să treacă. Fără să căutăm o mamă pe care s-o impresionăm cu durerea noastră sau care să ne aline. Pentru că ar fi doar o fugă de problemă, pentru că pasându-i ei responsabilitatea, pierdem șansa unui țesut nou în locul rănii. Fentăm schimbarea proprie. Descoperirea propriei puteri se întâmplă trecând prin propria vulnerabilitate.

Așa că alergăm după figuri parentale sau obiecte ale iubirii din nevoia de a ne găsi. Din nevoia de noi înșine. Obosiți de căutarea fără rezultat, de goana după perfecțiune, sfâșiați de-ale vieții, ne oprim. Sublim moment de a ne vedea micimea, fragilitatea. Și de a ne iubi, înduioșați. Așa cum numai noi o putem face, pentru că numai noi ne știm buzunarele. Și cu cât le privim mai atent, cu atât descoperim comori în ceea ce suntem. Căci copilul acela neiubit avea și toate resursele lumii în propria sămânță. Mă face puternic recunoașterea că sunt slab. Mă face curajos recunoașterea că mi-e frică. Mă face iubitor acceptarea faptului că sunt neiubit. Când nu mai caut afară, descopăr înăuntru. Doar iubindu-mă pot iubi. Pentru că în sfârșit mă știu pe mine, îmi dau voie să mă văd exprimat în oricare dintre voi și mă privesc cu acceptare, cu empatie, cu conținere. Pot fi părinte pentru că îmi sunt părinte. Și am sentimentul că nicicând nu mă voi desăvârși. Deși știu că în mine, ca și în tine, există tot ce-avem nevoie fiecare, pentru a depăși propriul obstacol al momentului.

Și la ce-mi folosește faptul că mă iubesc, dacă tot nu știu ce-mi rezervă ziua de mâine și nici nu mai am ce să căut? Dacă tot nu am control pe propria viață, cu atât mai puțin pe-a altcuiva? La a vedea că ziua de azi este adevărata călătorie, cu surprinzătoare emoții, cu nesubjugate idei, cu nebănuite schimbări de situație. Nu pot da pagina până nu pun lumina conștientizării pe tot ce simt, pe tot ce gândesc, pe tot ce sunt în pagina prezentă. Nu pot trece mai departe cu propria evoluție dacă nu mă citesc AICI și ACUM.

Și cum ar fi fost viața fără obstacole, fără adversari? Imaginează-ți că ai un drum lin și că ești unicul concurent, premiant înainte de start, mult prea iubit. Ce sens ar avea, ce sens ai avea? Prea multă iubire ucide. Nu-ți lasă loc să te descoperi și să fii. Dacă Dumnezeu le-ar rezolva pe toate, tu ce fel de actor ai mai fi?

Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, mamă! Mulțumesc, mie! Pentru minunea combinației de a fi.

Standard
Eseuri

Oceanul vieții

Îmi imaginez lumea ca pe un ocean: cu pericole și cu mister, cu furie și cu acalmie, cu viață fascinantă și cu hăuri ale morții, cu splendoare și cu beznă. La timp de vreme bună, oceanul este liniștit. El și Ea, perechea celebră, se îmbrățișează și se iubesc nebun. În vremuri de furtună, se desprind ca să supraviețuiască. Fiecare se luptă cu valul lui, care are să-i spună ceva despre sine. Nu poți învăța lecția valului tău, dacă nu treci singur prin el.

***

Uneori văd apropiindu-se un „mare val”. Îmi vine să te sun, să împărtășesc cu tine teama, incertitudinea, neîncrederea în mine. Înțeleg că ai valul tău de dovedit și rămân cu mine, în mine. Îmi adun toate forțele, le pun miză și răzbat. Apoi simt c-am pus o cărămidă la stima mea de sine. Mă bucur de victorie ca de ceva foarte personal, ca de o cucerire identitară. Și iar îmi vine să te sun, ca să îți povestesc bucuria mea de a fi cineva nou. De parcă faptul că afli tu ce-am făcut, mă validează. Amân… și în următoarea secundă îmi sunt de-ajuns, văd că deja am trăit experiența și că pot să mi-o asum. Că nu mai arde să-ți vorbesc. Că pot rămâne aici, în plinătatea clipei. Eu cu mine (observator și observat), cu victoria mea și cu sentimentul că nimic nu lipsește.
Alteori valul mă lovește zdravăn, pe moment mă scoate din joc. Și-mi vine să te sun să mă plâng de eșec: iată, mi-am gustat limitele, acum știu clar până unde mă întind. Și-aș vrea să știi și tu ce nu sunt. Poate doar cât să m-ascult spunându-ți, poate doar cât să mă clarific eu. În fond eu am nevoie să mă definesc. Să fiu atât de important încât să mă privesc atent, să mă văd.
Și gata. Ziua continuă cu valuri mai mici. Deseară, când apele se vor liniști, poate ți-oi povesti…

***

Un pescăruș s-a îndrăgostit de o insulă pustie, atât de tare încât a rămas să trăiască aici, a renunțat să mai zboare peste ape spre marele țărm. S-a convins pe sine că mersul pe jos i se potrivește mai bine. Că a avea un „acasă” este de neprețuit, iar zborul înalt este pentru aventurieri inconștienți. Dar într-o zi insula s-a cutremurat și s-a scufundat. Pescărușul era cât pe ce să se lase și el acoperit de ape. În ultima secundă a văzut cerul și și-a amintit fascinația zborului, l-a năpădit dorul de-a fi explorator.

***

Suntem tentați să facem șpagatul intre două relatii interumane. Ne temem să ieșim din una care s-a deteriorat, pentru că nu avem alta nouă să punem în loc. De parcă doar cu noi înșine, am rămâne fără pământ sub picioare. Între două insule ar trebui să zburăm. Să ne fim suficienți un timp. Să gustăm singurătatea ca pe un veritabil contact cu sinele. Să ne perfectăm zborul (ceea ce suntem sau ce știm să facem fără să trebuiască să dovedim asta cuiva). Să ne schimbăm perspectiva explorând înaltul cerului. Să integrăm lecția pierderii, dar și cea a regăsirii individuale. Să îl descoperim pe acasă interior, fără să inventăm forțat un altul exterior. Să ne refacem energia  înainte de a intra în schimb energetic cu altcineva. Să deznodăm pe rând ițele dependenței și să le ancorăm în noi înșine. Pentru ca abia după ce ne vom fi întregit și ne vom fi studiat ca în vitrină, să știm ce-avem de pus la împletit cu cineva.

***

Oricine poate orice. Nu totul, dar pe rând, orice aspect care ține de el, nu de altul. Doar mintea care minte ne închide porți. Să fie Lucifer cel ce ne picură în suflet neputința? Sau să fie însuși Dumnezeu cel care ne provoacă punându-ne obstacole, ca un părinte ce își antrenează copilul întru devenire? Vom plânge și vom râde, o să avem emoții intense, adică vom fi vii. Nu va părea prea lungă viața și nu ne vom plictisi. Plictisul îl definesc azi ca pe o înstrăinare de afecte, ca pe o pierdere a contactului cu tine însuți. Plictisitul este pe jumătate mort. Fugind de durere, a ajuns să nu mai simtă mare lucru. Simțurile îi sunt amorțite.
Trezirea începe din tine: să-ți frămânți, să-ți bați ca-ntr-un aplaudat, să-ți mângâi corpul, să-l asculți când are ceva să-ți transmită. Să-i calibrezi antenele-simțuri spre lume. Să-l accepți. Și să iubești ceea ce ești în clipa asta: cu metehne, cu frici și cu păreri de rău, cu ambiții și cu nevoia de spune ceva, de a fi cineva. Și pentru că tu ești de fapt doar o picătură a oceanului și în același timp o copie în miniatură a lui, când te accepți pe tine, ajungi să accepți tot universul.
Și asta nu e resemnare, ci deschidere, asumare a apartenenței la armonia lumii, în care binele și răul pot fi doar unghiuri diferite și prea strâmte de vedere.
Nu lupta era miza, ci iubirea! Ce bine că ești, ce mirare că sunt! *

 

* vers din Poezie de dragoste, Nichita Stanescu

Standard