Ne naștem copii ai lui Dumnezeu, adică iubiți. Oricare ar fi fost împrejurările concepției, cred că dezvoltarea normală și nașterea sunt posibile doar în contextul iubirii. A mamei către puiul ei. Totuși nașterea în sine este primul abandon cu care m-am confruntat. Expulzarea în lume este prima nedreptate, dar și prima mea ieșire din dependență.

Apoi a venit ziua în care am fost înțărcat. Dacă până atunci mama era centrul universului meu, în acel moment, în ceața conștienței, incapabil să dau glas trăirilor, am fost copleșit de o emoție-senzație pe care am definit-o mai târziu… „Al cui rămân? Eu al cui sunt?” Răspunsul a venit din înțelegerea că mai există și alți frați sau alte preocupări ale părinților în afara Domniei-mele. Totuși când îmi era foame îmi dădeau bunătăți, când îmi juleam genunchii mă pansau cu un pupic și un plasture.

Apoi a venit ziua în care m-au lăsat singur la grădiniță și am început să încasez experiențe pe cont propriu. În altă zi m-au trimis la școală, unde eram evaluat. Notele pentru ce sunt, dar mai ales pentru ce nu sunt, m-au făcut să mă simt tare stingher. Iar învățătoarea aceea mașteră era un dat al vieții față de care nu-ndrăzneam să protestez. Întâlnirea cu unele materii imposibile pentru mine și ritmul alert căruia nu-i făceam față, mi-au dat primele senzații clare de singurătate rece. Parcă nu mă potriveam contextului. Parcă eram un intrus, căruia i se cerea ceea ce nu era, pe jumătate adormit, fascinat de firele de praf din razele diafane.

Și-ntr-o zi, ca din senin, am început să mă trezesc, să mă pricep, să știu. Până și maștera a fost nevoită să mă recunoască, deși cumva cu ciudă.

La gimnaziu singurătatea mea a căpătat alte valențe. Unele ore de curs mi se păreau nesfârșite, de parcă timpul oprit mă ținea nemișcat în bancă, în timp ce ceilalți continuau să deruleze caraghios un film neverosimil. Acasă părinții mei au început să se certe. Ridicându-și privirile de la noi copiii, au început să se vadă pe ei și relația lor secătuită de griji. Confruntându-mă cu posibila lor despărțire, m-am întrebat iar: „Eu al cui sunt?” Am hotârât că sunt al temelor pe care le făceam cu sârg, simțindu-mă mai în siguranță în lumea cărților.

Apoi am ajuns la liceu. M-am îndrăgostit întâi imaginar, apoi de o persoană vie despre care n-am vrut să aflu nimic concret. Apoi de un om cu care chiar am vorbit și căruia i-am dat inima mea, deși nu prea îi detectam virtuțile. Și într-o zi l-am văzut la braț cu altcineva și m-am întrebat confuz, „Eu al cui sunt?”

Am plecat la facultate într-un oraș mare și m-am străduit să-mi fac prieteni. Dar ceilalți parcă excelau într-un limbaj al superficialității și eu aveam pretenții din  povești. „Eu al cui sunt?”

M-am specializat într-o profesie carieristică. Am tras să devin cât mai bun. Uneori, când greșeam ceva, mi se făcea brusc frică și, ca o nevoie de protecție, îmi răsuna în ureche întrebarea: „Eu al cui sunt?”

În cele din urmă mi-am găsit perechea și mi-am trăit povestea de dragoste vreo 20 de ani. În timpul ăsta am făcut pui pe care îi hrăneam cu bunătăți și cărora le puneam pupici și plasturi peste julituri. Și într-o zi mi-am văzut perechea trecând la braț cu altcineva și am înnebunit întrebând: „Eu al cui sunt?”

Apoi copiii au crescut și au început să plece de acasă, iar rostul meu a început să nu-mi mai fie clar… „Eu al cui sunt?” M-am mai agățat o vreme de nepoți, dar ăștia au crescut mai repede și mai extratereștri, de-am rămas iar al nimănui.

Târziu, la bătrânețe, după ce am alergat o viață înfricoșat de singurătate, am revenit la ritmul lent, acela în care vezi fire de praf plutind printre raze diafane. Am început să privesc atent omul de lângă mine, oricine-ar fi fost. Să văd că-l pot avea vreme de câteva clipe pentru că accept adevărul din el. Abia atunci „Eu al cui sunt?” s-a alinat cu maturitatea răspunsului: „Al meu!”