Arhive pe categorii: Eseu terapeutic

Eseu terapeutic, Pilule de reflectie, Terapie de cuplu

Tu în ce film joci?

„Cum ai putea să faci altfel?” este una dintre întrebările deschise folosite în psihoterapie. Și deși atunci când am       întâlnit-o ca învățăcel mi-a părut provocatoare, ca un buton de propulsare spre creativitatea persoanei căreia m-aș fi adresat, practica avea să mă aducă în fața unor clienți pentru care formula magică să nu facă minuni.

Oamenii ajunși pe canapeaua celebră par convinși că altcineva trebuie să facă altfel lucrurile. „El este vinovat pentru viața mea mizerabilă! Și nici nu va fi capabil să se schimbe vreodată. El așa e!” „Tu ești un terapeut bun, dar nu există leac pentru noi. Suntem prea diferiți, vrem lucruri total opuse.” „Pierdem timpul, m-a dezamagit prea tare și nici  măcar n-o mai iubesc.”

Și totuși oamenii ăștia vin la terapie în loc să meargă la tribunal: cel puțin la nivel inconștient ei speră, ei își doresc, ei caută în ochii mei curajul de care au nevoie ca să mai lupte pentru povestea lor de iubire. Dar lupta e mereu cu celălalt. Celălalt a greșit. Ei înșiși par de nemodelat. Ei au dreptate, lor li se cuvine ori nu mai știu cum să facă altfel. Identitatea lor pare un dat bătut în cuie.

În ultima vreme, îndiferent unde mă uit, văd aceeași paradigmă.
Un popor dezamăgit de conducătorii săi (și în grădina noastră și peste ocean).
O mamă disperată că fetița ei de 9 ani minte, ascunde și fură.
Până și psihologii se simt înșelați și sunt revoltați pe reprezentanții lor în Colegiu.

Și toată lumea se plânge: unii mai vocal-agresiv, mai cu pumnul în masă, alții mai smiorcăit-apocaliptic. Toți știu exact cum ar trebui să stea lucrurile, ce anume face greșit celălalt. Mai greu e cu propria responsabilitate. De propria greșeală nici nu încape vorba…

Am să enunț două axiome recunoscute în psihologie.

  1. Între doi adulți, responsabilitatea relației este egală, deși pozițiile lor sunt deseori complementare și nu identice (prieteni, parteneri de afaceri, soț-soție, edil-cetățean, șef-angajat, mentor-discipol).
    Atunci când lucrurile merg prost, niciunul nu și-a făcut bine partea lui.
    Când vorbim de copil, lucrurile stau altfel, responsabilitatea este a părintelui: părintele trebuie să descopere nevoia copilului care a determinat comportamentul indezirabil, el trebuie să fie creativ, să schimbe contextul copilului, așa încât să hrănească această nevoie.
  2. Cât timp eu repet același comportament, celălalt nu se va schimba.

Jacques Salome a explicat foarte plastic aceste axiome folosind metafora eșarfei.
Relația dintre noi doi este ca o eșarfă. Eșarfa are doar două capete, nimeni altcineva nu o poate influența.
De la capătul meu de eșarfă trimit mesaje care fac relația armonioasă sau care o distrug.
Modul în care primesc mesajele tale poate fi pro sau contra relației noastre.
Chiar dacă nu sunt mulțumit de modul în care ții tu eșarfa, eu pot face lucruri doar la capătul meu de eșarfă. E foarte puțin probabil să primesc alt răspuns din partea ta, dacă mișcarea mea e aceeași la nesfârșit. E ca și cum m-aș autosabota.

Așa că acum toată povestea pare dintr-un film prost. Un film în care altă dată au jucat părinții noștri, ne are pe noi ca actori principali. Un film ca un destin implacabil.
„Pe mine nimeni nu mă va iubi pe lumea asta!” „Țara asta e blestemată să n-aibă parte de conducători integri!” „Fata mea e pierdută, nu-i pasă de nimeni și de nimic!” „Nu renunță la ciolan, nu mai scăpăm de ei, mama lor de hoți nenorociți!”

Încercăm formula magică? „Cum ai putea să faci altfel?”
Doar despre tine e vorba! E provocarea ta, e parte din viața ta, joci în filmul ăsta! Participi la asta! Scrii această realitate! Ai rolul tău, poziția ta, scenariul tău, răspunsul tău, interpretarea ta.
În ce film ai vrea să joci? Schimbă un pic decorul! Reconsideră textul! Pune-ți sufletul în cuvinte! Fă altfel și fii altfel ca să te potrivești filmului dorit.

Comportă-te ca și cum trăiești deja în țara visurilor tale, aceea în care zici c-o să emigrezi. Respectă oamenii, plătește taxele cinstit, reciclează gunoiul și fii patriot tu.

Iubește tu, ca în povestea în care ești deja iubit. Reinventează-ți vocea, fă-o caldă și tandră, să miște eșarfa armonios.

Spune-i fetei tale că ești sigură că în adâncul sufletului ea e cinstită și bună, că va crește mare, va avea un soț frumos și niște copii reușiți. Că va avea jobul preferat, plătit bine. Că va fi o mamă iubitoare. E înfricoșător pentru ea să facă pasul către toate astea, când nimeni nu crede că va reuși, când vede că toți sunt triști și dezamăgiți din cauza ei.

Înainte să deschizi gura, întreabă-te dacă ceea ce vrei să spui e din filmul vechi, nedorit, în care dărâmi sau din cel potențial, râvnit, în care construiești. Schimbă recuzita, fii actorul din celălalt film. Așează-te pe poziția corectă tu și scrie povestea pe care ți-o dorești începând de acum.

Faci parte din prezent. Pentru bucata ta de film, fii regizorul tu!

Standard
Eseu terapeutic, Terapie de cuplu

O să mă iubești?

pigeonFrica nu ne lasă să iubim. Antonimul psihologic al iubirii este frica. Tremurăm de ură pentru că, profund, tremurăm de frică.
Am mai scris despre asta în primăvara lui 2015, scurt și la obiect.

http://www.astasunteu.ro/2015/03/frica-nu-ne-lasa-sa-iubim-iubire-versus-frica/

Acum vreau să sap în ură, s-o disec.
Cum ajungem să urâm un om pe care l-am iubit? Ne-a făcut să ne simțim neiubiți, să trăim nesiguranța și neîncrederea.
Cum ajunge un copil să urască școala? Nu are o relație cu profesorul sau cu clasa. Uneori pentru că are un conflict acasă care nu-i lasă energie pentru explorare. Alteori pentru că a fost pedepsit deja cu prea multe note de 3 ori cu prea multă respingere din partea colegilor. Se simte neapreciat, de neiubit și cel mai des îi e frică.
Cum ajunge un individ să fie criminal? Din neiubire. E singurul mod în care poate atrage atenția cuiva, în care se poate simți puternic și performant. Când îl întemnițez, când îl pedepsesc, întăresc sentimentul lui de a fi inadecvat, insuficient și respins. La un nivel mai profund, inconștient, sâmburele urii este sentimentul de a fi neiubibil. Ca un destin implacabil. „Pe mine mă va iubi cineva cu adevărat în viața asta?” Asta e frica (noastră?) primordială.

Despre ce e iubirea?
Întâi e despre câtă nevoie am să fiu iubit. Despre nevoia mea de a primi iubire. Așa mă îndrăgostesc. Cred că tu mă vezi, cred că tu mă apreciezi, cred că pentru tine sunt important. Cred că tu vei vindeca rănile mele vechi. Combustibilul îndrăgostirii este speranța, imaginarul, nu realitatea. Te întreb doar… „O să mă iubești până la capăt?”

Copilul are nevoie de iubire ca să trăiască, se hrănește cu iubire. Ne este ușor să întelegem nevoia copilului de a primi iubire și de cele mai multe ori ne e mai ușor să dăruim atenție, grijă, afecțiune unui copil. Pentru că un copil e vulnerabil prin definiție.
Dacă istoricul meu de viață este unul de neiubire, înseamnă că nu am avut un model de la care să fi învățat să dau iubire. Și oricum am sacul gol. Sufletul gol. Mi-e sete de iubire și mă îndrăgostesc. Iar atunci când tu, iubire, vei avea nevoie de atenția, de grija, de afecțiunea mea, am să mă revolt. „Da’ ce, ești copil? Da’ ce, sunt mama ta? Nu e vina mea că n-au făcut-o părinții tăi.” Deși eu vreau iubire. Sunt aici ca să mă iubești tu. Și asta nu mi se mai pare comportament infantil.
În același istoric de neiubire am trăit nesiguranța, deci nu am încredere în oameni. Nici măcar în cei apropiați, nici măcar în tine. Mă aștept să mă părăsești, să mă rănești. La un nivel profund în suflet, mi-e frică…

Orice om are nevoie de iubire, nu doar copiii. Orice om e vulnerabil din când în când, indiferent de vârstă, indiferent de sex, indiferent de cultură, indiferent de educație sau de experiența de viață.

Iubirea matură este aceea în care poți să ceri, poți să primești și poți să dai iubire.
Credința că în iubire nu trebuie să ceri e un mit. Copilul nu știe că are această opțiune. El află iubirea după cum o primește sau nu. Și un părinte bun îl învață să ceară o îmbrățișare când are nevoie, să vină să vorbească despre durerile lui. Dacă nu i se permite asta, rămâne ca adult cu reflexul de a-și ascunde vulnerabilitatea și i se va părea nenatural, nefiresc să ceară atenție, ajutor, mângâiere, sex. „Dacă ție nu-ți vine să faci asta pentru mine… Dacă lucrurile astea nu vin de la sine…”

De cele mai multe ori, în cuplurile tinere se întâlnesc oameni însetați de iubire, fiecare cu mare nevoie de a primi și fără experiență în a cere și a da iubire. Orice nepotrivire între ei va fi motiv de ceartă și se va sfârși cu întrebarea „O să mă iubești vreodată?”. Când un astfel de cuplu va avea de gestionat o pierdere (personală sau comună), setea se va acutiza. Partenerii se vor simți vulnerabili și neiubiți, pentru că vulnerabilitatea și neiubirea s-au scris împreună în inima fiecăruia de atâtea ori în trecut. Nu vor cere, dar vor reproșa. Nu vor da, dar vor răni. Și toate astea vor avea efect de neiubire pentru amândoi.
Pentru a înțelge mecanismele întortocheate ale neiubirii, să ne imaginăm un exemplu concret. El își pierde jobul, se simte nedreptățit și respins, înșelat în așteptări… singur în durere, neimportant, rușinat… prea rănit ca să mai aibă încredere în ceilalți, prea rănit ca să nu i se pară tot o nerecunoaștere orice pretenție a ei. Și neincrederea ajunge să inunde totul cu nuanțe de galben, maron, verde-cenușiu. „Nici tu nu mă iubești! și am obosit să mai sper că mă vei iubi.” Inconștient se așteaptă să îl concedieze și ea.

Ceea ce face dintr-o „îndrăgostire” o iubire matură este conflictul depășit împreună. E nevoie de timp, de răbdare și de multă durere până să înțelegem că fluxul iubirii se restabilește cu a da iubire, cu a cere iubire și cu a primi iubire. E nevoie să fim prieteni, să ne cunoaștem și să ne acceptăm. E nevoie să-ți pese și atunci când ai nevoie să-i pese celuilalt. Să înveți să speri și atunci când ți-e frică. Și să riști. Iubirea nu are garanții. Și chiar dacă uneori vei mai simți impulsul de a pleca pentru a fi singur (așa cum ai fost mereu în fața durerii), vei rămâne deconectat doar cât să te racordezi la nevoia ta de iubire, să îți amintești că ai nevoie de celălalt, de conexiune. Și că îți pasă.
Ai nevoie să-i pese cuiva de suferința ta, oricât de puternic te-a făcut exercițiul de a îndura durerea în singurătate. Și când vorbești despre tine dintr-o poziție de vulnerabilitate, când nu mai sună a reproș sau a dezamăgire, ci a destăinuire, sunt mult mai multe șanse să fii auzit și să afli că și celuilalt îi pasă. Așa afli că ești iubibil și ajungi să te iubești, adică să știi că meriți iubirea, să poți să o ceri și să crezi că o vei primi.

Ai nevoie de altă ființă, pentru că ești om. Vulnerabil. Când știi asta, ești deja puternic.

Standard
Eseu terapeutic, Uncategorized

„Fii bărbată, Zoe!” (II)

WOMANORMANDe unde ai învățat să fii femeie sau să fii bărbat? Ce modele de sex-rol ai avut? Ca cine ai vrut să fii? Ca cine ti-ai dorit să nu fii? Ce mesaje ai primit din familie sau din societate despre cum ar fi dezirabil sa fii, despre ce anume te-ar valida în ochii celorlalți ca femeie ori ca bărbat?
Dacă ar fi să privim în urmă și să comparăm, rolul femeii si rolul bărbatului s-au diversificat astăzi.
A fi iubită, soție, mamă și gospodină era deja complicat, dar toate astea se intâmplau în casă și în preajma ei. Femeia excela acasă, în comunicarea cu cei dragi, pe care îi strângea în jurul mesei. Era liantul familiei. Acum femeia trebuie și să se afirme profesional. Prin faptul că muncește și este remunerată ea și-a câștigat rolul în societate. Are o poziție, uneori chiar de lider, în afara casei, să zicem… peste drum.
Bărbatul era expert în spațiul din afara casei. El pleca la vânătoare, la război ori în expediție. Explora mări și oceane, ținuturi îndepărtate. El aducea provizii, resurse. Ii era mai familiară acțiunea de peste drum, decât emoția din intimitatea lui acasă, din întâlnirea cu copiii.
Proclamarea egalității femeii cu bărbatul a facut ca femeia să adopte roluri masculine, iar bărbatul să adopte roluri feminine. O femeie poate candida la președenție, un bărbat poate intra în concediu paternal.
Dar oare asta absolvă femeia de la rolul ei de bază, acela de a fi sensibilă și blajină, adică iubită, soție , mamă și gospodină? Și absolvă bărbatul de la a fi cel puternic, cel care aduce banii, exploratorul de peste drum? Absolvă femeia de la a simți și a conține și bărbatul de la a gândi și a face?
Confuzia de roluri ne face să uităm cum să fim mame sau tați. Mama hrănește, iubește, liniștește și alină, ascultă emoțiile copilului, ocrotește și vindecă rănile. O mamă în rol de tată arată a polițist isteric. Tatăl oferă protecție, instaurează reguli și ordine adică stabilitate și siguranță, încurajează acțiunea. Mama ne permite să fim vulnerabili acasă, ne umple bateriile, prin afecțiune și căldură face din familie un loc drag. Tatăl ne scoate în lume, ne ajută să ne afirmăm, ne susține să facem față frustrării de peste drum, muncii și interacțiunii cu grupul extern, cu societatea.
Dacă ne sunt clare rolurile, înțelegem ce i-a lipsit unui copil care nu vrea să mai plece de acasă, care vrea să rămână veșnic copil protejat. Înțelegem și ce i-a lipsit celui care performează profesional dar nu reușește să-și găsească perechea ori să-și întemeieze o familie și mai și pretinde că n-ar avea nevoie.
A merge mai departe, a evolua, nu înseamnă să renunți la tradiție. Cum să sfidezi istoria umanității? Cum să sfidezi pierderile și experiența de viață a strămoșilor tăi? Ele fac deja parte din tine și a le ignora înseamnă să ignori părți din tine. A le recunoaște locul și valoarea înseamnă să îți asumi ceea ce ești. Și abia apoi să poți deveni…
Pentru că atunci când ne pierdem de esența noastră devenim confuzi, adică nevrotici.
Uneori, oricât de doamnă director ai ajuns, a face curat prin ungherele casei tale în locul menajerei plătite e ca o sfințire a casei. Uneori, a croșeta un fular poate fi un antidepresiv formidabil. Uneori a frământa cu mâinile tale o pâine, deși ai o mașină de copt performantă, poate fi ca o descătușare, ca o reașezare în matcă. Te conectează cu femeia arhaică, cu energia ei. Iar când aluatul crește, e ca procesul creației, îți amintește de rostul tău de femeie. Uneori, ca mamă, singurul lucru de care are nevoie copilul tău este o îmbrățișare.
Ca bărbat, oricât de plăcut e să faci afaceri stând acasă ori să trăiești călduț mulțumindu-te cu puțin, e bine să-ți amintești cum e să răzbați prin ploaie sau vânt, să descoperi lucruri noi ori să lupți pentru ceva până în pânzele albe. Ca tată, oricât de prieten ai vrea să fii cu copilul tău, e nevoie să îi stabilești limite, să impui reguli, să îl confrunți cu consecințele faptelor lui. Nu putem învăța democrația înainte de a respecta autoritatea. Nu putem fi cu adevărat liberi, cât timp nu suntem responsabili.
A onora femeia care ești presupune să îți exprimi sensibilitatea, blândețea, grija față de ceilalți și abilitatea de a-i aduna acasă, să fii flexibilă și intuitivă, empatică și iubitoare.
A onora bărbatul care ești înseamnă să îți folosești forța, curajul, perseverența, cunoașterea, să fii ferm, să acționezi, să descoperi, să performezi, să te afirmi, să decizi, să conduci.

Standard
Eseu terapeutic

Chiar nu m-așteptam… (II)

Trăim în lumea noastră de percepții subiective, mai mult decât intr-o realitate comună, obiectivă. Întâmpinăm evenimentele cu un set de credințe preconcepute, prin care filtrăm situațiile de viață și, în funcție de potriviri sau nepotriviri, le răspundem cu anumite emoții, gânduri, dorințe, impulsuri și apoi acțiuni.
Ne așteptăm ca lumea să fie in acest anume fel, adică să se suprapună credințelor noastre, cele mai multe dintre aceste credințe fiind preluate ca mituri de la antecesori. Ne bucurăm atunci când prin sita acestor credințe personale, evenimentele curg cu ușurință și ajung să fie integrate în ceea ce suntem și devenim. Lumea externă percepută confirmă construcția lumii noastre interne, cu încă o cărămidă (din același lut).
În schimb, ne tulburăm atunci când apar nepotriviri și blocaje. Ne opunem întâlnirii cu noul, filtrul se înfundă și respinge ceea ce nu poate primi, negând realitatea exterioară pentru că nu se potrivește cu cea interioară.
Dar viața poate fi foarte insistentă. Ne trezim în fiecare dimineață și trebuie să confruntăm iar și iar același material de filtrat. Sau de nefiltrat!? E ca și cum cineva sau ceva mai presus de noi se incăpățânează să forțeze ochiurile sitei și ceea ce reușește să intre ne intoxică și ne înfurie, ne înfierbântă sângele, ca atunci când întâlnirea dintre agenții patogeni și anticorpi provoacă febră.
Vrem să recăpătăm controlul asupra situației, așa că încercăm să negociem, să facem pact cu dușmanul care ne-a cotropit, să înțelegem cum am ajuns aici și cum am putea îmbunătăți starea de fapt. Poate găsim rețeta magică…
Oricât te-ai strădui, tot e ca și cum în fiecare seară ești „în pat cu dușmanul”. Așa că deși ai negat, ai strigat și ai încercat să revii la putere, intrusul rămâne parte din realitatea ta interioară, așa că se justifică o mică depresie. Sau una mai mare? Ca un fel de capitulare, de recunoaștere a înfrângerii.
Și dacă totuși viața continuă și soarele răsare încă, până la urmă ne vom încălzi. Vom învăța să fim mai mult decât știam că suntem, acceptând cotropitorul ca pe un colocatar. Și când începem să avem curajul de a-l privi în ochi, începem să îl cunoaștem cu adevărat. Dincolo de toată grozăvia imaginată, vom descoperi și unele avantaje. Dacă tot am o mână în plus, aș putea s-o folosesc, nu? Colocatarul, noua mea credință, cotropitorul integrat, M-A SCHIMBAT.
Acum sunt ceva mai mult decât obișnuiam să fiu. Am ieșit din zona mea de confort cu greu, m-am ținut cu dinții de cel ce știam ca sunt, dar… ghici ce?! Această experiență m-a provocat să fiu și altceva, m-a crescut, mă simt mai flexibil, mai întreg. Noile cărămizi (dintr-un alt fel de lut) îmi permit comportamente noi.
David a supraviețuit primei experiențe de singurătate si s-a ridicat pe picioarele lui, aflând astfel că el este cineva în afara adultului față de care părea doar o prelungire.
Eliza a învățat să pună ordine între părți ale ei: să facă loc unei părți noi mai riguroase (cea care acum scrie doar cifre în caietul de matematică), fără a fi mai puțin creativă pe coala de desen.
Mihai a înțeles că treaba cu fetele nu-i ușoară deloc, dar nu s-a lăsat. A pictat trandafirul albastru pe o bucată de sticlă și a avut curajul să i-l ofere fetei de ziua ei.
Irina s-a studiat îndelung în oglindă și a descoperit că îî place domnișoara care a devenit. Și-a pus talia în evidență cu o curelușă neobișnuită și și-a lăsat părul lung, ca o afirmare a identității feminine.
Tudor a urmat un curs de actorie din care a aflat cum să își folosească vocea și respirația așa încât să fie un bun orator. De aici și până la a-și vinde creațiile cu succes, n-a mai fost decât un pas. Ca pasul făcut pe Lună. Altceva.
Doina a hotărât că și această nouă etapă de viață merită trăită. Și-a cumpărat haine noi, si-a revoluționat coafura, a încercat alte rețete de bucătărie, s-a apucat de sport, chiar și în dormitor a schimbat din mobilier. Și soțul s-a reîndrăgostit, ca de o persoană nouă. Deși s-ar fi putut ca lucrurile să se întâmple și altfel… Ea ar fi continuat să se bucure de viață ca de un dar și dacă el pleca.
Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt deci provocatoare de schimbare. Deși inițial noul ne sperie, familiarul învechit este cel care ne îmbâcsește, care ne face inadaptabili prezentului mereu schimbător. Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt șansa noastră de a evolua, de a ține pasul cu realitatea, în loc să trăim în trecutul devenit imaginar. Credem că suntem entități fixe și ne atașăm de o imagine a ceea ce suntem, de o identitate fixa. A fi altfel pare o violare a ființei. Dar viața este într-o continuă schimbare, natura, corpul nostru sunt într-o permanentă devenire. Doar mintea se agață de un detaliu și e trasă din prezent, rămânând blocată în ceea ce devine trecut.
Bunicele vor ca nepoții să trăiască într-un anume fel, bunicii vor ca valorile lor să dăinuie. Și noua generație pare de neînțeles. Ne așteptam ca ei, copiii sau nepoții noștri, să fie după chipul și asemănarea noastră. Și par extratereștri. E doar o iluzie că am putea ține lumea în loc, ca să se potrivească așteptării sau dorințelor noastre. A accepta înseamnă a ne permite înțelegerea unui fapt și a simți ceea ce deja este. Pentru ca prin asta să ne dăm voie să fim mai mult, să probăm acest nou mod de a fi, acționând.
Altfel.

Standard
Eseu terapeutic

Durerea, dragostea mea

Crăciunul este despre iubire, oameni dragi strânși împreună, fericire și pace, brad îmbelșugat, miros de sarmale și cozonac. Ca să ne bucurăm de împlinirile acestui an și să ne punem speranțe noi în cel ce va să vină.

Atât? N-am uitat nimic? Sau nu se cade să vorbim decât despre lumină? Doar n-o să amintim de funie în casa spânzuratului?! O să uităm măcar acum ce ne-a durut, ce ne-a rănit anul ăsta! O să ferecăm bine cămăruța aceea din suflet care plânge, o s-o blocăm cu scânduri puse-n cruce și o să tragem peste cortina iertării și a dezvinovățirii, mutând reflectoarele pe ce ne place… Ce ziceți, se poate?

Nu cumva scena aceasta îngustă, regizorul atent, decorul strident creează chiar condițiile depresiei de după spectacol?… Parcă nu-i Crăciun fără zăpadă și țurțuri la fereștri! Parcă avem nevoie de frig și întuneric pentru a aprecia căldura focului. Avem nevoie de sărmani, ca să fim recunoscători. Avem nevoie de post ca să aibă gust magic cozonacul. Avem nevoie să ne vedem durerile, ca să ne bucurăm de prezența vindecătoare a celorlalți.

Avem nevoie să facem și bilanțul pierderilor acestui an. Să ne amintim de morți, de singurătate, de greșeli, de insuccese, de nesiguranță, de vină, de neputință, de durere. Și oamenii dragi să ne audă și să ne cunoască real, până în cămăruța aceea din suflet care plânge. Nu despre asta este familia? Nu asta înseamnă intimitate? Nu acesta este darul cel mai uman pe care îl poți face cuiva? Să vizitezi cămăruța lui secretă… să îl ajuți să aducă lumină și viață în ea…

Durerea împărtășită, nici ferecată, nici jelită fără sfârșit, este un prilej de mare schimbare, de primenire interioară, de evoluție personală și familială. Creați în jurul bradului un moment pentru a spune nespusul… Daruiți destăinuind și ascultând. Fără sfaturi sau reproșuri. Acceptând. Despre asta este iubirea. Despre asta e Dumnezeu.

Am scris toate acestea inspirată de sufletul unui băiețel, foarte încercat. Am realizat că marea lui pierdere este cea care îl provoacă să fie special, să înțeleagă lucruri pe care alții nu le pătrund nici la vârsta maturității. Și că atunci când cei dragi îi pot conține emoțiile grele, el dă sens pierderii, își găsește singur soluții creative și crește frumos, cu adevărat spectaculos. În același timp el este un model de renaștere și o resursă pentru toată familia lui.

Titlul acestei scrieri mă bântuia de ceva vreme ca un laitmotiv, dar când mă așezam la scris nu venea nimic clar, nimic nou. Azi am intrat cumva în cămăruța secretă a acestui băiețel, fără ca el să fie lânga mine. Și m-am umplut de înțelegere, de emoție, de lumină.

Mulțumesc, M. Crăciun fericit! Crăciun fericit tuturor!

Standard
Eseu terapeutic, Pilule de reflectie

Peste umăr

Vine o vreme sau o vârstă a reflecției…

Privind peste umăr spre propriul trecut, găsim etape din viață în care am avut comportamente greu de înțeles, aproape ciudate, inacceptabile de către noi cei de azi. Ne uimește risipa de energie în direcții cumva lipsite de sens ori cu sensuri iluzorii. Parcă nu despre noi era vorba în filmul acela al istoriei personale, ci de un personaj naiv, dus pe sus de valul întâmplării. Parcă nu știam cine suntem încă, parcă ne influențau prea mult ceilalți, parcă jucam roluri strâmte străduindu-ne să părem autentici.

Și cine suntem noi cei de azi, cei ce privim superior peste umăr? Ce ne face să fim mai conștienți de prezentul nostru, mai implicați în ceea ce facem, mai treji, mai evoluați?

Dacă și despre „acum” vom vorbi mai târziu ca despre un „atunci” îndoielnic, impropriu?

Nu cumva e ca și cum viața s-ar scrie ca o telenovelă cu episoade-etape? Nu cumva fiecare capitol nou al vieții ne entuziasmează inițial de parcă în sfârșit am găsit cel mai potrivit scenariu, mânușă peste sufletul nostru, în care intrăm cu motoarele turate la maxim mizând totul pe-o carte?… Și „cartea” merge bine o vreme, în virtutea inerției propriei fantasme, pentru ca apoi lucrurile să înceapă să se repete… Dar nu pentru telespectatorii care au ratat episoade trecute, ci pentru ca actorul principal să priceapă că joacă iar doar un rol prescris, plictisitor de previzibil…

Într-un târziu rolul devine fără sare și piper, așa că detașarea emoțională impune distanțarea fizică, ieșirea personajului din decor, regizată ca o plecare într-o altă dimensiune, ca o boală, aproape ca o moarte. Noroc că dintr-un alt punct de vedere viața e inepuizabilă și că puterea de iluzionare a individului este fantastică… Va apărea la orizont o altă posibilitate, o speranță, o șansă, magică mânușă…alt rol! Așa că din cenușa vechiului episod renaște o altă etapă a vieții, mult mai asumată…

Mă întreb de câte ieșiri din decor e nevoie sau cât de aproape morți trebuie să ajungem ca să ne dăm timp să fim noi înșine, ca să permitem comunicări emoționale profunde în care să vedem și să ne lăsăm văzuți? Mă întreb ce ar trebui să văd la „acum”, ca și cum m-aș uita la „atunci”? Mă întreb ce irosesc, ce mă iluzionează, ce îmi parazitează sensul esențial, al propriului spirit? Căci nu sunt dator cu viața mea nici antecesorilor, nici urmașilor, ci mie. Iar eu nu pot trăi deplin decât cu ei.

Roluri și măști… ca niște haine la modă, prețioase, de care în cele din urmă ne plictisim și hotărâm că au devenit demodate, așa că le lepădăm iute, să nu ne tocim coatele prin rupturile din cot… să nu ne-atingă și pe noi moartea lor. Și uităm că ne-au folosit, că purtându-le am devenit filozofii de azi care privesc plini de compasiune și aproape ironici, peste umăr…

Roluri și măști… Cum ar fi viața fără ele? Mai rămâne ceva în afara lor?

Standard
Eseu terapeutic

Zgripțuroaice și căpcăuni

Imagini pentru imagini cu monstrii

Nimeni nu e scutit în viață de întâlnirea cu cel puțin o zgripțuroaică sau un căpcăun, așa că a-i defini pare redundant. Totuși, pentru cei ce cred că au depășit poveștile cu zmeul ori cu baba cea rea, ca și pentru cei ce reușesc să-și țină bine pe nas ochelarii roz ai iluziei, voi schița aceste personaje ancestrale, folosind expresii din popor.

Zgripțuroaica e tipa veșnic nemulțumită, acră și constipată, căreia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina, care știe mai bine ca tine cum stau lucrurile în viața ta, care urlă la lună nu doar noaptea ci și ziua, exasperată continuu că nu pricepi și tu ceea ce e strigător la cer pentru inteligența sa. Când nu țipă ca din gură de șarpe mușcând din tine, te boscorodește mărunt-mărunt, ca pe tocător, doar-doar o ieși untul din tine. Când trântește ușa și zici c-a terminat, după o secundă de infinită pace, revine aprigă și inepuizabilă și-ți mai toarnă un potop de vorbe grele, pentru că niciodată nu-i pari destul de cocoșat.

Căpcăunul este individul nervos, deștept și sarcastic, ce știe ca nimeni altul unde să te lovească mai tare. Între sprâncenele lui, încruntate de-a pururi, juri că se produc furtunoase descărcări electrice. Mintea lui rumegă conspirații închipuite împotriva omenirii și împotriva sa. Niciodată nu îl respecți suficient, ba chiar existența ta este un afront direct la adresa lui. În criză, pare un Zeus răzbunător ce tună și fulgeră devastând tăcerea înfricoșatului spectator, ce-ar intra în pământ, ca să scape de tiranie. Nici să respiri nu-ți vine în fața lui.

Dacă mă gândesc bine, nu-s mari diferențe între ei. Amândoi umilesc, forțează la supunere, își strigă nevoia insațiabilă de putere, având ca unic argument pumnul băgat în gură până la cot. Amândoi au învățat tirania de la un alt tiran, ai cărui victimă au fost, tiran care le-a devenit inconștient model, doar ca să scape astfel din postura prea înjositoare. Și indiferent la câte roluri și funcții importante vor accende, nici lumea întregă nu le va fi de-ajuns de stăpânit, ca să se simtă puternici, după atâta amar de umilință. Mereu vor mai ramâne voci care să îi scandalizeze prin îndrăzneala nesupunerii…

Ai avut desigur o astfel de întâlnire de gradul zero… cu un părinte țâfnos și imposibil de mulțumit de la care ai învățat gustul cocktail-ului iubire-durere… cu un profesor acid și agresiv în fața căruia, oricât te-ai străduit, n-ai putut dezlipi eticheta pe care tot el ți-a zidit-o pe frunte… cu un coleg de gașcă ce își clădea reputația socială năruind-o pe a ta. Și deși crezi că ai depășit vremurile în care să te poată înspăimânta un alt seamăn, viața are căi nebănite ca să-ți amintească ce mărunt ești.

Se crează (sau chiar tu atragi?!) situații constrângătoare în care, pentru un anume motiv, ai de îndurat teroarea altei zgripțuroaice, altui căpcăun. Par experiențe fără ieșire și deși inițial crezi că ai control și accepți umilința intenționat (numai pentru avantajul acela!…), cu cât starea de fapt se prelungește, regresezi psihologic în copilul neputincios de altădată. În fond baubaul este expert în a activa starea de primejdie în cel din fața sa. Pare unicul lucru hrănitor pentru el, deși niciodată îndeajuns.

Spectacolul cu artificii acide pare un pericol pentru supraviețuire în care ambii protagoniști se luptă cu frica de moarte, așa cum știu. Zmeul sau baba cea rea își apără teritoriul, imaginea, obiectul puterii, fără de care s-ar simți depășit, îmbătrânit, pierdut, aproape mort. Iar tu, biet pretendent la aceeași putere, te crezi la un pas de leacului nemuririi și ești dispus la sacrificii în numele înaltului țel.

Nu îți imagina că nu ești fiecare personaj din poveste, există o sămânță de victimă și una de căpcăun în oricare dintre noi… (chiar și una de salvator!)

Doar observă-te…

Standard
Eseu terapeutic

Accent ADOLESCENT

20669720-silhouettes-of-young-happy-people-jumping-a-big-city-panoramic-silhouette-by-night

A fi părinte de adolescent este o adevărată provocare. Una este întâlnirea cu un adolescent străin, despre care să spui: „E frumos!”, „E rebel!”, „E teribilist!” și alta este să-i auzi pe alții, spunând aceleași vorbe despre puiul tău. Pentru că puiul tău este aproape o clonă a ta, te obligă să te întâlnești dureros cu părți uitate din tine: cu tinerețea ce părea fără de sfârșit, cu îndrăzneala de a visa și curajul de a risca, cu pasiunea iubirii primăvăratice, totale, și cu consecințele ei.

Adolescentul se autoabandonează experiențelor lui, trăind prezentul de parcă ziua de mâine nu va veni să-i ceară socoteală. Adolescentul gustă, testează, forțează limitele, descoperind lumea ca dintr-o nouă naștere de sine, una în care participă direct la conturarea identității sale. Dacă prima oară a fost zămislit după chipul și asemănarea părintelui și a celor apropiați pe care îi imita ca maimuțica, acum vrea să afle cine e el, diferit de cei dragi pe care îi neagă tocmai ca să se poată desprinde.

Adolescența este și întâlnirea cu neputințe și frustrări, cu prime eșecuri, cu dezamăgiri, cu tragedii amoroase, iar modul în care le facem față sau nu își va pune amprenta asupra adultului de mai târziu. Dacă părintele și-a integrat pierderile timpurii folosindu-le ca lecții de transformare, atunci va revedea mai ușor filmul în reluare, cu puiul său ca protagonist de scenă și îi va putea normaliza experiențele, ajutându-l să le folosească drept pietre de temelie ale acceptării de sine. Dacă nu, rănile lui vechi, cosmetizate îndelung, se redeschid și se suprainfectează cu „conflicte între generații”…

Viața adolescentului este una tumultuoasă și așa devine și cea a părintelui său. E greu ca părinte să renunți la rolul exersat până la reflex, de veghe și vigilență întru bunăstarea puiului tău. E greu să îi lași lui frâiele propriului viitor (adică și al lui și al tău, cel de dincolo de viața ta!) când pare atât de impulsiv și nesăbuit sau, din contră, indiferent și delăsător. După ce te-ai străduit să îi oferi toate condițiile unui început de succes (departe mult de ceea ce ai primit tu!), acum pare că totul se joacă la ruletă, iar tu, bătrân căpitan, adorat altădată, nu mai ai control.

Și de parcă n-ar fi îndeajuns de greu să privești neputincios la acest spectacol de proporții, cel pentru care ai făcut totul uitându-te deseori pe tine, pare că nu mai dă doi bani pe ceea ce ești. Ei bine, tocmai pentru că ți-a fost prea loial, adolescentul duce o luptă interioară pe care o exteriorizează ca luptă cu tine, pentru a reuși să părăsească, psihologic și apoi fizic, cuibul copilăriei sale și a lua lumea în piept pe cont propriu.

Cam asta are de îndurat părintele de adolescent.

Când are doi adolescenți, rezultatul dă mai mult decât înmulțirea cu doi.

Când părintele e singur, are mult mai multe șanse să o ia personal, să se simtă invalidat și deposedat de sensuri, decât atunci când este într-o relație partenerială care să îi ofere feedback și suport. Atunci când tânărul tună și fulgeră atacându-l pe părintele de același sex, celălalt părinte își poate ajuta partenerul sa iasă din conflict, să știe cine e dincolo de comentariile răutăcioase ale fiului risipitor, să se amuze chiar, să-și amintească de clocotul propriei tinereți. În același timp, părintele neluat în colimator are de dat feedbach relaxat și rebelului, ajutându-l să înțeleagă consecințele vorbelor sale în sufletul și chiar în relația cu părintele atacat. De aceea părintele singur are nevoie de o figură parentală din anturaj (rudă sau prieten de familie care să suplinească modelul părintelui lipsă).

Când între soți sunt conflicte preexistente și, în plus, când rebelul este doar copilul unuia dintre ei, cresc exponențial șansele ca partenerul să pună paie pe foc în loc să atenueze conflictul cu adolescentul, perturbând în cele din urmă și echilibrul instabil al relației de cuplu. „Seamănă cu tine și cu tot neamul tău!” sau, și mai rău, „Seamănă cu iubirea ta dintâi!” nu lasă loc acceptării, recunoașterii individului în devenire.

Adolescentul este un factor de risc recunoscut pentru creșterea nivelului de stres într-o familie. În același timp adolescența este o nouă șansă de a reașeza corect relația dintre părinte și copil, reparator față de greșelile vechi, ale părintelui mai neexperimentat, din copilăria puiului său. Criza adolescentină depășită cu bine (din care nici părintele, nici tânărul nu ies prea șifonați, ci revalidați reciproc, ca indivizi independenți) reprezintă o nouă treaptă de maturizare și de acceptare de sine pentru fiecare dintre ei, ca și o confirmare a calității relației de cuplu dintre soți.

Până la urmă această experiență, cu toată nebunia ei, poate fi ca o gură de aer proaspăt, revitalizantă pentru un părinte, ca o reîntâlnire cu marile lui resurse și ca o șansă de reconectare cu sinele său și cu adevărata iubire.

Nimeni nu te provoacă mai tare ca puiul tău…

Standard
Eseu terapeutic

Eu cu Mine

– Sunt zile în care viața pare de-a dreptul anapoda. În care toată zbaterea mea devine inutilă. În care realizez cât sunt de vulnerabilă ori de neputincioasă și depun armele, înghițită parcă de lipsa de sens. Și tocmai pentru că am înțeles că n-am control nici măcar pe mine însămi, devine caraghioasă pretenția de a mă reimplica în haosul lumii. Și totuși nebunia asta merită toți banii. Minunea că sunt justifică zbuciumul vieții mele. Cheltuiesc viață cu scopul de a avea parte de ea.

– Ce-ți place ție pe lumea asta, draga mea? Cum ai vrea să stea lucrurile?

– Aș vrea ca cineva să fie cumva anume în raport cu mine…

– Dar știi, dorințele despre alții nu au șanse de împlinire. Trebuie să te pui în ecuație…

– Bine, reformulez. În loc de… Vreau ca EL să îmi ofere flori., voi spune… EU am nevoie de flori. Și să le primesc. În loc de… Vreau să se întâmple ceva anume., voi spune… Vreau să trăiesc (să experimentez, să simt) ceva anume.

– Asta deja presupune participarea ta la situația respectivă. Observi în ce măsură este vorba de a da și a primi? Nu evalua în bine/rău, doar constată ce ai nevoie să primești, ce vrei să dai (și ce primești în timp ce dai…).

– Concret, din pași mici: Vreau ca fiul meu să fie mai responsabil. devine (în termeni personali)… Mi-ar plăcea să constat că lucrurile sunt deja așa, asta m-ar face să mă simt o mamă împlinită. În termeni de dat/primit: aș primi recunoaștere, mi-aș valida rolul parental.

– Cum ai putea fi o mamă bună acum? Cum ai putea face modificări în context așa încât să responsabilizezi copilul?

– N-ar fi ca și cum l-aș manipula?

– Manipulezi tot timpul, și fără să vrei, și fără să deschizi gura. Poziția corpului, atitudinea, gesturile, deschiderea ochilor tăi, toate au un mesaj suplimentar, care îl influențează pe celălalt.

– Deci, măcar să manipulez conștient…

– … modificând contextul.

– Da. Aș putea să nu mai fac lucrurile în locul lui, aș putea să regizez întâlniri cu oameni responsabili care să îi fie model. Aș putea să găsesc o activitate (cu responsabilitate) pe care să o facem împreună și să îi susțin eforturile. Aș putea să îi transmit încrederea mea că se poate descurca singur. Aș putea să îl trimit intr-o tabără tematică.

– Alege întâi varianta cea mai la îndemână și stabilește unde, când, cum o pui în aplicare. Dincolo de asta, oamenii din viața noastră ne sunt oglinzi, iar copiii în mod special îi reflectă pe părinți: în ce domeniu al vieții tale ai nevoie să fii mai responsabilă?

– Am un aspect profesional în care lâncezesc…

– Ca să te trezești așa cum ai vrea, pornește de la ce îți place pe lumea asta…

– Da, mi-e mai clar. Îmi place pe lumea asta să scriu, să ascult muzică, să dansez, să cunosc oamenii de aproape, să împărtășesc cu ei adevăr sufletesc. Mi-ar plăcea să fac să meargă acel aspect profesional.

– Modifică-ți contextul pentru ca astea să fie posibile. Și primele, și ultimele.

– Ar fi ca și cum m-aș manipula… Smile

– Te manipulezi și când te autoconvingi că e mai bună lâncezeala.

– Aș putea să… Pot. Desigur pot să… și aleg să trăiesc asta concret… (unde, când, cum).

– Cum te-ai simțit în relație cu mine?

– Manipulată Smile. Ascultată, ghidată, responsabilizată. Mulțumesc.

– A fost un privilegiu. Mulțumesc. Succes.

Standard