Îți amintești cum îți priveai jumătatea atunci când v-ați îndrăgostit? Ca pe un om frumos în toate felurile, plin de calități, cu care te asemănai perfect și care îți oferea exact ceeea ce îți lipsise dintotdeauna, așa-i?

Ei bine, o să te cam supăr, dar trebuie să-ți spun că rareori avem creierul mai prăjit ca în fuziunea de început, prima etapă a iubirii. Studiile spun că alegerea partenerului de viață este una inconștientă. Ca și mine, la vremea aceea, sunt convinsă că te-ai străduit să gândești și să decizi obiectiv.

Alegerea partenerială are legătură cu rănile noastre vechi, create în raport cu părinții ori cu persoanele cele mai apropiate din copilăria noastră, cu care am construit atașamentul primar. Îmi place să cred că marea majoritate dintre noi a primit iubire în multe feluri. Dar niciun părinte nu e perfect. Orice părinte ciobește măcar un pic bibeloul de porțelan… al iubirii. Fix acolo ne rămâne o rană. Acolo e o sete de iubire nesatisfăcută. Acolo am putea fi zgâriați iar.

Nevoia de iubire este atât de mare, încât la început îi arăt celuilalt doar ceea ce am mai bun. Aduc ofrande pe altarul iubirii. Ofer. Iubesc cu tot sufletul. Și asta e de nerefuzat. Ba chiar, asta îl face la fel de darnic și pe el, mânat de aceeași iubire fuzională. Cu dor de iubire și el. Uimit la rândul lui de faptul că, iată, respirăm la fel, gândim la fel, suntem la fel de sensibili, de frumoși, de altruiști. Conectați unul cu celălalt.

Toate astea se întâmplă cu ochii închiși. Cu noi, cele două personaje de poveste, scufundați în apa inconștientului. Nu e niciunul dintre noi rău-intenționat, mincinos, prefăcut, viclean. Suntem băgați la fund de valul iubirii (și al perpetuării speciei) care vine cu atâtea promisiuni, încât ne face (ochii) sclipitori.
Și, Dumnezeule, cât de bine e să te vezi frumos în ochii celuilalt!

Recunoaștem în celălalt, la un nivel inconștient, o personalitate familiară ce seamănă mult cu cea a părintelui nostru. E ca și cum ne îndrăgostim de persoana care are caracteristicile umane (ca să nu zic defectele) și potențialul maxim de a ne răni. De a recrea conflictul nostru interior, dezvoltat în raport cu persoana de atașament. Pare rău intenționat inconștientul ăsta. Și totuși el e în slujba noastră. Creând premizele reaprinderii unor dureri vechi, ne dă de fapt șansa să le vindecăm. Să le abordăm altfel de data asta. Dintr-o postură de adulți, nu de copii neputincioși.

Copiii țipă, se trântesc pe jos, latră ca dulăii. Sau înghit, amuțesc, se închid ca aricii sub țepi. Ei sunt forțați să se adapteze la o realitate a adulților. O lume creată și condusă de oamenii mari, care în loc să îi protejeze și să îi ajute să își înțeleagă emoțiile, îi destabilizează emoțional. O lume pe care ei nu au puterea să o influențeze.

Adaptarea aceasta presupune niște strategii, cu niște beneficii. Dacă fac urât, uneori conving și primesc ce am nevoie. Dacă tac, uneori ajung să ignor și eu ce mă durea, amorțesc. Ambele strategii mă fac să mă simt mai puternic, față de a fi vulnerabil, în durere, singur (neînsoțit de un părinte în furtuna emoțională din sufletul meu).

E mai ușor să fiu furios, decât să fiu trist sau înfricoșat. E mai ușor să devin rațional și focusat pe o sarcină, decât să rămân în emoția profundă, copleșitoare.

Sentimentul că sunt îndreptățit să fac scandal mă face mândru și azi de postura mea de dulău. Și, vai, câte am obținut în viață bătându-mă pentru ce-i al meu! Mă identific cu imaginea aceasta de luptător.

Sentimentul că eu nu mă las afectat de drame ca alții mă face mândru și azi de postura mea de arici. Și, vai, cât m-a ajutat în viață faptul că sunt temperat și că evit conflictele! Mă identific cu imaginea asta de călugăr Zen.

Așa că o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie dulău ca mine, că e aiurea să fie arici călcat în picioare de alții. Chiar o să latru și pentru el în fața celor care îl nedreptățesc.

Sau o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie arici ca mine, că e aiurea să fie dulăul ce tulbură apele tuturor. O să întervin să fac pace, să opresc urgia, să liniștesc apele.

Și exact prin asta voi pune paie pe foc în sufletul lui. Exact asta îl va face să se simtă nedreptățit, neînțeles, deturnat de la cine e el și de la ce-ar face el. Ciobit ca altă dată. Zgâriat acolo unde este mai sensibil. Așa că o să se pitească sub țepi și mai tare sau o să-și scoată colții și mai mult. Și eu o să răspund pe invers. Cu colți în fața țepilor ori cu țepi în fața colților.

Acum văd în el un dușman plin de defecte. Mă simt trădat. Mințit că aș fi fost iubit! Conflictul e în toi, relația noastră e în pericol. Bibeloul de porțelan s-a spart în același loc și mai tare.
Și, Dumnezeule, cât de rău e să te vezi urât în ochii celuilalt!

Dacă nu suntem la fel înseamnă că nu ne potrivim și că e mai bine să ne despărțim, nu?!

Ar fi calea pierzaniei, cea mai simplă. Mai greu e să cerem ajutor, să trecem împreună prin furtună, să ne confruntăm cu aceste diferențe, ascultându-ne reciproc.

În terapia de cuplu învățăm că oamenii sunt diferiți și că e foarte sănătoasă diversitatea. Învățăm să vedem avantajele acestei diversități: faptul că ne completăm reciproc într-un întreg mai mare sau că fiecare diferență aduce o resursă în familia noastră. Nu există calități și defecte. Atunci când lucrurile sunt cu măsură, există o resursă în faptul că îți exprimi emoțiile, tot așa cum există o resursă în faptul că le poți stăpâni și nu ești bulversat de ele. E nevoie și de emoție, și de rațiune ca să ne întâlnim plenar. Copiii noștri au nevoie și de emoție, și de rațiune ca să rămână întregi. Noi avem nevoie să ne întregim.

În terapia de cuplu învățăm cum să facem față anxietății venite din aceste diferențe și cum să tolerăm diferența celuilat. Ne amintim cum ne-au fost tratate diferențele în adolescență și cam cum am fi avut nevoie să se poarte cei mari cu noi. Fără să se simtă trădați că nu suntem ca ei. Valorizând și încurajând ideile, credințele, emoțiile, dorințele, nevoile și comportamentele noastre diferite de ale lor. La fel are nevoie jumătatea noastră să ne purtăm noi azi.

Abia de aici ar putea începe „noi”. Ar putea începe iubirea. De acolo unde apreciem un om real, cu bune și rele, pe care îl cunoaștem cu trecutul lui cu tot și cu aspirațiile personale legate de viitor. Îi facem loc la noi în suflet, fără ca asta să însemne să ne dăm afară pe noi.

E nevoie ca eu să mă pot povesti ca fiind diferit, într-un mod pro-ființa mea, nu împotriva ta. E nevoie ca eu să pot auzi cum ești tu, fără ca asta să fie o invalidare a mea. E nevoie ca tu să poți primi, accepta, tolera, încuraja diferența mea. E nevoie ca tu să-mi poți cere vulnerabil să te iubesc așa cum ești, nu cu furie și cu revoltă.

Sunt patru procese mari pentru creșterea fiecăruia dintre noi. Iată care ar fi ale mele:

Eu îți cer iubire (1).
Eu primesc iubirea ta (2).
Eu aud nevoia ta de iubire (3).
Eu îți ofer iubirea de care ai nevoie (4).

(1) și (2) ar fi un copil care capătă putere de exprimare și care se bucură de satisfacerea nevoii de iubire.
(3) și (4) ar fi părintele bun inventat de dragul tău.

Sunt foarte multe aspecte ale fiecăruia dintre noi, care au de crescut pentru o iubire matură, până ca noi să fim niște adulți sănătoși, capabili de coreglare emoțională. Iată detalii despre fiecare proces al tău:

Tu mă inviți să îți cunosc rănile, te povestești blând, ceri iubire învățându-mă cum să te iubesc (1).
Tu te încrezi în iubirea pe care ți-o ofer, o primești, o lași să te aline și ai recunoștință pentru ea (2).
Tu mă asculți, înțelegi cu mintea și cu inima ce pățesc: validezi și empatizezi cu trăirea mea (3).
Tu ești dispus să îmi oferi ce am nevoie, rămâi cu mine în emoția mea, mă alini, mă reasiguri, mă liniștești prin prezența, răbdarea și conținerea pe care mi le oferi (4).

Dezvoltăm patru fațete ale personalității fiecăruia dintre noi. Dar fiecare astfel de fațetă are nuanțe și detalii multe. Sunt atitudini noi și comportamente care trebuiesc exersate îndelung.

De fiecare dată când am grijă de emoțiile și de nevoile tale, eu cresc, mă dezvolt, renunț la strategia veche de luptă sau de fugă. Fac loc și de mine, și de tine. Noi este o perspectivă nouă, mai mare, care are nevoie de un eu mai mare, capabil să cuprindă trăirile interioare ale amândurora. Eu-l inițial alegea pe unul dintre noi doi, învinovățindu-l și ignorându-l emoțional pe al doilea.

Toate defectele tale, privite cu acceptare și curiozitate acum, ar putea căpăta sensuri noi, pozitive, m-ar putea inspira, ar putea deveni părți din personalitatea mea crescută. În același mod te-ai dezvolta și tu, atunci când ai începe să te așezi în aceeași barcă cu mine, ca să ne povestim, în loc să ne renegăm și să punem ziduri între noi.

Unu și cu unu fac mai mult decât doi într-un cuplu. Fac doi oameni mai mari și o relație autentică. Ba mai mult, fiecare dintre noi va avea o relație mai bună cu sine, având spațiu de auto-explorare, de clarificare și de exprimare, oferit de celălalt. Fiecare va deveni mai empatic și mai recunoscător. Fiecare va ști cum e iubirea, pentru că o va simți. O va primi și o va oferi. Nu ca pe beția din îndrăgostire, ci ca pe conexiunea creată de adevărul sufletesc scos la lumină și de sentimentul de siguranță emoțională.

Creșterea asta a avut nevoie de un conflict major ca să se întâmple. A avut nevoie de o alegere inconștientă și de o dragoste oarbă de început. Creșterea asta ne va maturiza, ne va face părinți mai buni, capabili să își coregleze emoțional copiii. Ne va mări calitatea relațiilor cu rudele, cu prietenii, cu colegii, cu șefii. Pentru că vom ști să creăm relații egalitare între adulți, în care mereu sunt importante, ascultate, respectate, apreciate, două suflete.

Odată inventată, iubirea conștientă va fi o lecție pentru copiii noștri. Vor învăța să se povestească, să asculte emoțiile altcuiva. Dar mai ales vor crede că există iubire pe Pământ și că au șanse să aibă parte de ea într-un cuplu, primind și oferind adevăr interior într-un noi al sufletelor conectate.

Iar când vor ajunge și ei la conflict (că nici noi n-am fost părinți perfecți, i-am ciobit un pic), acesta va fi unul mai puțin intens, mai scurt, mai ușor de traversat. Vor fi dispuși să facă efortul, să învețe, să se schimbe trecând prin el. Vor ști că la capătul lui e o iubire mai mare, ivită chiar din dezvoltarea lor pe acest drum.
Și, Dumnezeule, cât de tare te voi iubi pentru că noi doi am reușit să punem asta în viața lor! Să lăsăm moștenire iubirea!