La începutul relației eram ca într-o vacanță fără sfârșit. Ne plăcea să stăm împreună, izolați de restul lumii. Râdeam, dansam, ascultam muzică, ne iubeam, vorbeam câte-n lună și-n stele și nu ne mai săturam. Timpul părea oprit în loc, sedus de iubirea noastră.

Îndrăgostiți fiind, ne-am dat unul altuia totul, până am ajuns să ne contopim. Să nu mai putem exista în afara celuilalt. Dacă intensitatea emoțională ar fi rămas la acel nivel înalt, probabil că ne-am fi mistuit precum Romeo și Julieta.

După un timp, am realizat că nu mai știam cine suntem ca indivizi. Ni s-a făcut dor de noi înșine. Am început să ne desprindem din suprapunerea aceasta perfectă.

Procesul nu a fost unul simplu. Ne simțeam când prea invadați, sufocați, când prea lăsați baltă, abandonați. Conflicte cutremurătoare ne-au trecut prin suflete niște ani… de dragoste cu năbădăi. Nimeni nu ceda. Fiecare lupta pentru dorința lui, pentru a nu fi anihilat în fuziunea cuplului.

În cele din urmă, ne-am declarat unul în fața celuilalt o individualitate distinctă și am reușit să punem la comun un NOI confortabil, agreat împreună, asumat de fiecare. Sau așa am crezut.

Apoi au apărut copiii, treburile casnice s-au aglomerat, cumpărăturile s-au diversificat, facturile au crescut. Toate l-au acaparat pe NOI. Timpul a început să ticăie nemilos, alergându-ne. Am ajuns să tragem cu dinții de timpul personal, pentru a nu fi deturnat până la ultima picătură către fondul familiei. Joburile au devenit mult mai exploatante decât păruseră la angajare. Vacanțele au ajuns să fie extenuante. Copiii s-au dovedit a fi niște ființe complexe, insațiabile, mult mai greu de gestionat decât odraslele din filme cu familii perfecte.

Ne-am trezit cu un NOI invadat de treburi, de efort, de sacrificii. Ce timp de râs, de dans, de muzică sau de vorbit să mai avem? N-a mai fost timp nici să ne iubim. Am devenit doi roboței fără drept la plăcere. Executanți. Înstrăinați. Serioși. Veșnic ocupați. Epuizați. Într-un malaxor fără ieșire care ne devora iubirea. Frustrați și furioși unul pe celălalt pentru timpul furat. Învinovățindu-ne pentru viața de nesuportat.

Dacă se întâmpla accidental să pice curentul și să se oprească malaxorul, nici nu mai știam ce să facem cu pauza aia. Uitasem cum se trăiește iubirea. Deveniserăm experți în ură. Străini și reci. Chiar și copiii erau alergați, stresați, urâcioși, supărați pe viață. Ziceam că-s răsfățați, dar ne oglindeau. Răceau des, cu complicații. Crizele noastre biliare, gastritele și durerile de spate deveniseră insuportabile. Eram pacienți de urgență.

Ne-am luat o vacanță doar noi doi, într-o încercare disperată să mai dăm un suflu relației. Ne-am trezit într-o cameră cu paturi separate. Eram mama copiiilor și patronul firmei puși să joace într-un film siropos. Nu mai știam cum să fim iubiți. Ne-am certat ca chiorii într-un oraș mohorât. Durerile cronice ni s-au acutizat. Nici de mâncare nu ne-am bucurat.

Așa am ajuns la terapie de cuplu. Cu corpurile fără vlagă. Cu sufletele zdrențuite. Cu iubirea pe moarte. La pământ. Mai jos de atât nu mai era decât nimicul. Trebuia să facem ceva.

Și în terapie ne-am julit, am strigat și ne-am jelit un timp. Uneori ni s-a părut că ne împotmolim și mai tare. Momentul de mare Aha a fost acela în care am înțeles că noi suntem stăpânii nemiloși care ne sug de energie. Noi suntem adulții din familie care regizează totul. Noi facem prea mult zgomot ca să ne mai putem auzi. Noi ținem gura închisă, dar vrem să ne știe celălalt. Noi încărcăm lista cu treburi până la refuz și facem din asta o virtute.

Noi putem scoate malaxorul din priză. Putem vorbi în șoaptă. Putem porni muzica. Putem învăța și copiii să danseze. Putem fi atât de neserioși încât să ne jucăm, să glumim, să ne gâdilăm și într-o casă nemăturată. Putem să reinventăm din cenușă iubirea care ne lipsește ca aerul, începând cu NOI DOI. Putem… sau cel puțin vrem.

Să construim rutine noi, despre plăcere și bucurie, a fost foarte greu. Ne-am prins că avem în gene modelele altor oameni serioși și încordați. Sau epuizarea copleșitoare a lor, cu inacțiune. Ne-am prins că dăm moștenire viața ca un calvar, scandalurile și neiubirea. Așa cum le-am primit de la părinți. Ne-am amintit cât de dureroase erau pentru noi suferința lor, poverile lor, absența lor. Ce singuri ne simțeam! Pe ei îi tot trăim, abuzându-ne și neglijându-ne și azi. Pe ei îi tot trăim abuzând și neglijând copiii noștri în alte feluri.

Acum ne-am simțit împreună unul cu celălalt, povestindu-ne asta.

Abia apoi am început să ne ascultăm oful pe subiecte de conflict între noi, care înainte ne transformau automat într-un dulău lătrător și un arici retras sub țepi.

Am fost dispuși să învățăm iubirea din pași mici. Cum să mă povestesc fără să scot colți, așa încât să nu te aricești. Cum să ies de sub țepi și să-ți arăt ce simt, așa încât să nu mai pară că te părăsesc când ceva mă îngheață. Ne-am întâlnit cu greu, suflet cu suflet, după niște ani de singurătate.

Apoi am început să facem loc de timp pentru NOI DOI. Să ne povestim la culcare unul altuia câte ceva dintre trăirile zilei. Fără reproșuri. Destăinuiri. Să stăm unul în brațele celuilalt cinci minute. Să ieșim uneori ca doi prieteni la o cafea. Să ne plimbăm într-o pădure când suntem prea încordați. Să privim cerul ținându-ne de mână. Să ne facem un masaj. Să ne mângâiem pe umăr.

Ne-am reînvățat corpurile să asculte muzică, să danseze, să facă dragoste, să pălăvrăgească, să chicotească. Să stea. Să fie relaxate. Să fie sănătoase. Să îl simtă pe NOI. Cum am reușit asta?

Întâi am pus iubirea pe lista cu sarcini serioase. Obiective lunare, săptămânale și zilnice. Cu dată și cu dare de seamă. La început totul era artificial, cu actori de doi bani, cu gândul în altă parte. Am eșuat de multe ori până să ne iasă. Ne-am julit și ne-am împotmolit ca și în terapie, întâi. Ne-a venit să ne învinovățim când nu ne ieșea. Dar tot la un dulău și un arici se ajungea, așa că ne-am oprit.

Am continuat să ne punem bucuria pe listă. Să prioritizăm relația noastră. Să credem că asta nu e împotriva profesiilor sau a copiilor noștri. E un domeniu important al vieții care trebuie hrănit. Care ne dă energie pentru toate celelalte. Ba chiar e o lecție pentru copiii noștri despre cât de iubiți ar putea fi și ei, ca parteneri de cuplu vreodată. Despre cât timp merită sufletul lor, la orice vârstă a trupului. Despre cât de ascultați și de mângâiați, de ascultători și de mângâietori vor fi. Chiar asta le dă azi siguranța de a-și trăi copilăria, de a-și urma visurile. Pentru că mama și tata sunt bine și îi pot ține, dintr-o zonă echilibru sufletesc, personal și relațional.

Azi râdem, dansăm, ascultăm muzică, ne iubim, vorbim câte-n lună și-n stele. Putem opri timpul.

Azi se întâmplă să obosim, să ne supărăm, să ne certăm. Ne prindem că intrăm în rol de dulău și de arici. Oprim timpul. Ne liniștim și revenim să ne povestim, pe rând.

Îndrăgostirea e doar promisiunea. Doar sclipiciul. Iubirea matură se învață acasă, dacă părinții noștri își depășesc conflictul major de cuplu. Nu printr-un compromis, ci printr-o întâlnire intimă, emoțională și fizică. Evidentă prin efecte, nu prin detalii expuse până la capăt. Prin energia pe care o au ei către viață, către noi copiii. Ieșirea din conflict se învață acasă. E cu efort, cu vânturarea resurselor personale, cu doi parteneri cu bune și rele, dispuși să schimbe ceva la sine de dragul celuilalt. Bucuria, relaxarea și jocul se învață acasă. Atunci când părinții noștri își fac timp liber pentru ei ca indivizi, pentru cuplul lor și pentru familie, într-un mod echilibrat.

Dacă nu am avut norocul acesta în copilărie, e de cerut ajutor terapeutic atunci când relația ni se împotmolește. E de lucrat la reinventarea noastră ca persoane. La restructurarea interacțiunii dintre noi. La crearea altor obiceiuri, cu împărtășiri sufletești, cu siguranță emoțională, cu relaxare permisă, cu vacanțe distractive și hrănitoare. De unde să le luăm pe toate astea?

Din răspunsurile la întrebările: Ce aș fi avut nevoie acasă, în copilăria mea? Ce fel de iubire nu am primit? Ce fel de relație mi-ar fi plăcut să aibă părinții mei? Cum mi-aș fi dorit să repare greșelile lor față de mine? Cum aș fi vrut să fie mama ca iubită a tatălui meu? Cum aș fi vrut să fie tata ca iubit al mamei mele? Cum mi-ar fi plăcut să îi văd împăcându-se? În ce fel s-au sacrificat? La ce au renunțat? Ce ar fi fost bine să învăț despre iubire de la ei? Ce aș fi avut nevoie să facă pentru a-mi da încredere în propria sexualitate? Ce trăiri interioare aș fi vrut să îmi poată asculta? În ce fel mi-ar fi plăcut să mă recunoască, să mă aprecieze? În ce fel nu au reușit să se vadă unul pe celălalt? În ce fel s-au sabotat? În ce fel nu s-au putut iubi? Ce anume repet?

Acum e rândul nostru. Rotim timona și întindem velele pe o corabie numită Acasă pentru copiii noștri. Îi învățăm să navigheze pe mările vieții, în zile senine și în zile cu furtună. Prin toate avem de trecut cu iubire, până când îi lăsăm într-un port să își întâlnească perechea, să își construiască propria corabie. Povestea lor va fi întâi povestea noastră, repetată la indigo. Iubirea noastră merită orice efort pentru că dăinuie.