Îmi vin la terapie de cuplu chiar și tineri îndrăgostiți, valsând prin iubirea romantică de început, îngrijorați că atunci când se ceartă, se prăbușesc. Cei mai mulți dintre clienții mei sunt însă oameni aflați în al doilea stadiu al relației lor, care s-au prins că nu sunt atât de asemănători cum au crezut și care nu reușesc să își tolereze diferențele. Unii sunt în pragul unor schimbări de viață importante și vor să își negocieze părerile contradictorii pentru a lua o decizie. Alții vin după pierderi mari sau după ce s-au rănit reciproc. Ajung la mine și cupluri complet deconectate care cer o încheiere sănătoasă a relației de iubire, ca să poată continua o relație de parteneriat parental.

În toate aceste cazuri, cei doi protagoniști se blochează în conflict, ca într-o horă a durerii, în care joacă roluri polarizate: de dulău și de arici. Primul e mai vocal, mai anxios (mai pățit și mai vigilent), mai intens emoțional, își apără de rele relația lătrând și muștele.
Al doilea e mai confuz, mai obosit, menține pacea cuplului cu prețul renunțării la sine, amorțit, pitit, aricit. Primului îi bubuie inima în piept să crape, al doilea e pe jumătate mort încercând să nu(-și) tulbure apele.

Cei doi își pun sare pe rană reciproc. Când dulăul atacă (uneori doar nonverbal) dintr-o postură înaltă, ariciul se simte desconsiderat, umilit, respins, așa că dispare (fizic sau emoțional). Când ariciul o ia pe câmpiile rațiunii sau amuțește, dulăul se simte abandonat, singur, al nimănui, așa că strigă și mai tare. Cu cât el amplifică scandalul (exprimă mai multă critică, dezamăgire, neîncredere sau jale), cu atât ariciul se închide, e mai absent, mai fără energie, mai prins în dependențele lui. Asta îi dă foc dulăului părăsit, rămas cu responsabilități, și ciclul deconectării dintre ei se autoîntreține.

Dulăul clocotește și ariciul se evaporă la nesfârșit. Te și miri că ei nu observă cum repetă același tipar. Spun aceleași lucruri. Fac aceiași pași: unul revine să mai zică ceva și încă ceva, altul se retrage într-un ecran, în spatele unei uși, după un zid interior sau ca să dea o tură de cartier. Copiii lor știu punct cu punct ce urmează să facă fiecare în reprezentația neschimbată… din stagiunea trecută. Comportamentele sunt evidente (ce fac, ce spun, cum spun). Trăirile interioare care stau la baza acestor acțiuni sunt ascunse însă.

Toți suntem dependenți de iubire. Toți răspundem automat (fără control voluntar), devenind dulăi sau arici atunci când iubirea ne e pusă în pericol. Și eu.

În timp ce scriu acest articol, eu și soțul meu suntem gripați, vulnerabili, ușor de iritat. Mi-a adus să iau eu ultima lingură de sirop de tuse, pe care a umplut-o până la refuz. Apoi, când a încercat să prindă ultimele picături în lingura lui, eu m-am temut că ceva i-a scăpat pe covor.

„Ai dat pe jos!”, i-am spus, fără să fiu sigură de asta, copleșită de ideea că eu, la o adică, aș face efortul de a șterge. Deși mi-era prea rău ca să verific realitatea.

În secunda doi am știut și interpetarea pe care a dat-o el cuvintelor mele, la foc automat.

„…de prost ce ești”, și-a imaginat că urma să spun.

Eu nu fac nicio asociere a acestei experiențe cu intelectul lui. Ci cu graba, cu lipsa de îndemânare, cel mult cu nepăsarea dacă ar rămâne sau nu un strop de pată pe covor. Ba mai mult, îl admir pentru că este un bărbat deștept.

Dar mintea lui (ca și a mea) percepe situațiile în funcție de experiențele vechi și de temerile remanente. La mine grija pentru curățenie e importantă. Mă simt iubită atunci când este menținută. El se crede iubit atunci când îi sunt tolerate greșelile și apreciate eforturile.

E ușor să vezi în curtea altuia, cum pierde controlul într-un conflict. E greu să ne autoobservăm, să intrăm în contact cu emoțiile noastre profunde, să ni le înțelegem punându-le în legătură cu trecutul și să le povestim cu răbdare celui drag. Să știe cum să ne iubească.

De exemplu, eu mă pot simți în pericol când tu, iubitul meu, îi vorbești cu voce caldă unei domnișoare (mai ales dacă părinții mei au experimentat tema trădării în cuplul lor). Ție ți se poate reacutiza o rană veche când eu îmi exprim voința apăsat (mai ales dacă părinții tăi au trăit în schema ea-mareșal și el-vasal).

În felul acesta, pe lângă noi, în hora durerii se prind modelele de cuplu pe care le-am urmărit certându-se în copilăria noastră: părinții, bunicii, unchii și mătușile, orice altă pereche de la care am aflat cum sunt femeile, cum sunt bărbații, cum arată o relație, cum să facem față conflictelor de cuplu. Inconștient, dansăm cu ei, ca ei, conduși de ei.

Să vorbim noi doi, pe rând, vulnerabil, despre trăirile noastre interioare, construind o siguranță emoțională cu celălalt, ne-ar face să vibrăm pe aceeași undă, ne-ar conecta. Un început de conflict, ca cel de azi din cuplul meu, pentru că ne știm punctele sensibile și interpretările eronate, se termină cu zâmbete, cu un fel de bășcălie detensionantă. Ultimele acorduri ale certei sunt false, stinse, la mișto.

Dar până să ajungem acolo (în terapie sau într-un articol viitor), primul pas este să devenim conștienți de ciclul vicios în care unul luptă, altul fuge, într-un război al deconectării. Fuga unuia provoacă lupta celuilalt, tot așa cum lupta celui de-al doilea amplifică fuga primului.

Lucrurile stau la fel și în plan sexual. Un dulău vrea să facă dragoste tot timpul, pare dependent de sex, mereu bosumflat că primește prea puțin. Un arici se simte intruzat, fără chef, mereu epuizat, retras din propriul corp. Dulăul se crede neatractiv, perimat. Ariciul se simte folosit, un instrument pentru plăcerea insațiabilă a celuilalt. Cu cât dulăul este mai insistent, cu atât ariciul este mai neinteresat. Cu cât mai mult ariciul refuză, cu atât mai mult dulăul pune presiune.

De cele mai multe ori circularitatea negativă din plan emoțional este răsturnată în plan fizic. Dulăul emoțional este un arici sexual. Ariciul emoțional este un dulău sexual. Dar există și cazuri cu dulăi care nu se dezmint, care cer cu ardoare și emoții, și apropiere fizică. Există și arici amorțiți, înghețați atât în plan emoțional, cât și în plan sexual.

O bucată bună din terapie este despre efortul de a trece tiparul negativ de interacțiune de cuplu, din plan subcortical, automat, în plan conștient. Fiecare să se prindă ce-i în curtea lui, ce-l agață din ceea ce se întâmplă, într-un timp cât mai scurt. Amândoi să vadă ce văd copiii lor: ce repetă fără sens, ajungând mereu în același punct. Reflexele de a răspunde reactiv (de dulău sau de arici) nu vor putea fi suprimate. Sunt ale animalului din noi. Biologice, de supraviețuire. Ne dorim să fie autoobservate cât mai curând după declanșarea lor și oprite înainte de a atinge cote uriașe. Să avem o intensitate mai mică și o durată mai scurtă a reactivității până la preluarea controlului (revenirea în plan conștient) este tot ce ne dorim.

Abia atunci când pot opri dulăul care sunt să latre, doar atunci când poți răzgândi ariciul care ești să se facă ghem, suntem pregătiți de a doua parte a terapiei, cea a schimbării propriu-zise. Una în care eu să îmi moderez intensitatea emoțională și tu să rămâi în contact cu propriile emoții, așa încât să ne putem întâlni la mijloc, într-un dialog al sufletelor. Fără vinovați și deținători ai dreptății.

Astfel am ieși din hora durerii transgeneraționale și am începe un dans doar al nostru, în care trupurile și sufletele s-ar asculta, s-ar coregla, s-ar susține reciproc, s-ar vindeca. Adică s-ar iubi.

Când îi învăț cum să înceapă iubirea, oamenii aflați în paradigma ori eu, ori tu mă întreabă „de ce eu?”.

Azi, la puțin timp după scânteia de scandal (pornită de dulăul care sunt), despre picătura de sirop (pe care nici n-am mai verificat-o dacă există), ariciul meu mi-a spus: „Nu știu exact cum ajunge la tine iubirea mea, dar eu simt că merit iubirea pe care ți-o port.”

Cam așa se simte iubirea din paradigma și tu, și eu, una trăită între două inimi mai mari, în care avem loc câte doi. Iubirea oferită celuilalt nu mai este ceva ce ne sărăcește. Ne crește și ne împlinește. Ne face incredibil de umani. Am schimbat jocul, conducem noi. Copiii, neamul și chiar societatea ar putea urma pașii noștri în hora iubirii.