Pentru mine Sărbătoarea Paștelui are o semnificație psihologică. Ce să fie în spatele celei mai mari minuni înfăptuite vreodată pe Pământ? Isus își asumă păcatele și suferințele noaste fiind un exemplu de conștientizare, de reîntrupare și de iluminare. Cum adică?
Te iau cu mine să îți arăt ce văd prin lentilele mele de psiholog?

Hristos crucificat este în contact cu suferința lui, prezent în simțuri. Deși se simte hulit, trădat, învinovățit, pedepsit pe nedrept și batjocorit, el rămâne atent la corpul și la trăirile lui.
Nu raționalizează, nu se revoltă, nu dă vina pe alții, nu ignoră emoția fiind puternic, nu se concentrează pe soluție, nu se alină cu vicii, nu se aruncă în muncă, etc. Se întâlnește cu durerea fizică și emoțională plenar. Vulnerabil. Corporal.
Conștient.

Deși pare că asta îl omoară, El se reîntrupează.
Omul traumatizat se deconectează de corpul lui pentru a face față durerii originare. Se întărește și nu mai simte, ca în românescul „nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare!”. Asta e un fel de amorțire a simțurilor, aproape o moarte. Vindecarea vine din trecerea prin durere, care îl readuce pe individ în corpul său. E un proces dificil și îndelung. Asistat. Asta facem în terapie. E ca o renaștere. „Hristos a înviat!”

Înălțarea la cer este pentru mine simbolul adevărului sufletesc scos la lumină, revelat, asumat și exprimat. Povestit altcuiva. Împărtășit.

În casa Domnului ne spunem oful și suntem iertați (acceptați, validați emoțional, alinați). Asta presupune să ne povestim, după ce am intrat în contact cu ce simțim în corp (nu cu gânduri despre ce a făcut sau despre cum e celălalt). Dar și să fim ascultați cu adevărat. Nu asta este împărtășania (cu spovedanie)?
Vinul și pâinea, sângele și carnea sunt simboluri despre corp. „Primește corp și fii în corpul tău care simte!”, aud eu.

Cum a ajuns biserica la canoane și pedeapsă pentru păcat ține de om și de interpretarea lui, nu de divin. Eu cred că Dumnezeu iartă orice păcat și nu amenință nici măcar cu iadul din viața de dincolo. Prin acceptare, emoție împreună și iertare e drumul ca să conștientizezi și să fii mai bun. Nu prin critică, rațiune și pedeapsă. Iadul e pe pământ, când trauma ne menține deconectați de corp și de ceilalți.

Așa ajungem la boală fizică sau psihică: ignorând mesajele corpului. Așa ajungem la izolare: apărându-ne și separându-ne emoțional de cei din casa sau chiar din patul nostru. Vina reproșată și autoindusă creează iadul. E ca o structură de rezistență, ca un tipar ce se repetă în personalitatea noastră și în relațiile dintre noi. Chiar și transgenerțional, când noi nu mai suntem fizic. Rămânem în ceilalți prin ceea ce am scris în ei. Prin cum i-am făcut să se simtă. Asta e viața de apoi, nu?

În încercarea de a-și povesti sufletul, clienții mei se întâlnesc inițial cu revolta sau cu tăcerea partenerilor lor. Asta se simte ca o deconectare. Ca o singurătate în durere. Ca a fi neținut, scăpat pe jos. Când sunt în situația de a asculta ei sufletul celuilalt, aud automat că suferința acestuia e din vina lor. Tiparul era acolo, cineva trebuia să fie vinovat. „Dacă suferi tu, sunt vinovat eu. Tot așa cum, atunci când sufăr eu, ești de vină tu.”

Emoția asta (a se simți trași la răspundere pentru răul făcut celuilalt), chiar și atunci când e doar o percepție, îi copleșește. Le declanșează reactivitatea: revolta de dulău nedreptățit sau tăcerea de arici pitit sub țepi. Asta îi împiedică să fie empatici cu partenerii lor. Tremură mai tare cămașa de pe ei. Îi împiedică să afle cum i-au rănit pe cei dragi. Sufletul deschis al celuilalt, când e o împărtășire fără reproș, este o invitație la reparație, nu o judecată cu sentință. „Măcar acum mă vezi? Uite-mă!”

Ba mai mult, reactivitatea proprie le deturnează atenția spre ce face rău celălalt. Îi scoate din a rămâne în contact cu propria trăire vulnerabilă. Furia e de preferat pentru că le dă putere. Față de ea, vulnerabilitatea este dureroasă. Se simte ca o slăbiciune interioară, ca un pericol, ca un risc. Uneori, ca o rușine, ca o imagine de sine negativă. Chiar și tăcerea e o deconectare față de sine. „Tac și înghit, poate trece mai repede răul ăsta pe care nu vreau să îl mai simt. Și nici nu cred că celălalt m-ar auzi dacă aș vorbi.” Încet-încet asta devine „eu nu pățesc ceva, nu am nimic, îmi trece, lasă-mă așa”.
Vai, cât de des aud asta în cabinet!

Durerea trăită corporal și povestită este o emoție împreună, o conexiune. Ca două ouă care se ciocnesc. Cel care se sparge își arată vulnerabilitatea. Cel care rămâne întreg este adultul sănătos care intră în contact cu durerea celuilalt, empatizează, dar nu e copleșit. Rămâne suficient de puternic, de protector, cât să conțină durerea celuilalt. O validează și o alină.

Ouăle colorate sunt emoțiile noastre curcubeu. Cele roșii exprimă suferința (fizică și emoțională), sângele vărsat, trupul afectat. Le încondeiem cu atenție, cu grijă și cu răbdare. Ca să le vedem cu seninătate, cu claritate. Ca să ne întâlnim… întâi cu noi, apoi suflet cu suflet.

„Hristos a înviat!” înseamnă „îmi simt și îmi exprim durerea întrupat. Scot la lumină un adevăr interior și aștept răspunsul tău. Mă conectez cu corpul meu și cu tine împărtășindu-mă.”
E ca o întrebare. „Mă primești?”

„Adevărat a înviat!” înseamnă „te văd, mă conectez cu tine, îți recunosc suferința, primesc adevărul tău interior și îl pot ține cu grijă față de tine”.

„Cioc!” Înseamnă împreună. Doi. Conexiune. Intimitate emoțională pusă în act.

Iluminarea nu e ca o întâlnire cu lumina divină venită din afară să te răsplătească pentru că ai fost cuminte, studios și ai dobândit statutul de supus sau de guru înțelept. E un proces dinăuntru în afară care ține mai degrabă de simțire, de autocunoaștere senzorială, decât de gândire și de rațiune. E o întâlnire profundă cu tot ceea ce ești, în acceptare și în iubire de sine. O credință în adevărul tău interior. În spiritul tău. În sămânța de divin din tine. În resortul uman din tine și din ceilalți, care face posibilă conexiunea sufletească. Dumnezeiască.
Lumina care se pogoară e doar un model pentru lumina din tine. Un context de bunăvoință în care să te poți însufleți tu. Așa cum…
Hristos s-a înălțat!

Isus este fiul Tatălui, ca fiecare dintre noi. El ne arată calea de a ne purta (a ne simți și a ne asuma) păcatele (vini și alte emoții negative), garantându-ne accesul la viața veșnică. O face înaintea noastră dându-ne șansa unei vieți mai aproape de Dumnezeu. O viață întru spirit.

A rămâne vii în amintirea celorlalți este posibil atunci când am avut relații de calitate. Am contat și am influențat viața altora: arătându-ne și văzându-i. Au fost impregnați pozitiv de conviețuirea cu noi, așa că am rămas parte din ei. Din personalitatea lor. Iubirea te ajută să afli cine ești, să devii cineva și să te poți da mai departe. E ca o viață fără sfârșit. Și e altă structură de relaționare. Un tipar pozitiv. De viețuire. Așa se construiește raiul, nu?

Să fie lumină!