Cred că  intimitatea și implicarea sunt condiții esențiale pentru nașterea, funcționarea, durabilitatea oricărei relații interumane. E adevărat că intimitatea cu șeful, intimitatea cu un prieten vechi, intimitatea cu mama, intimitatea cu soția, intimitatea cu amanta și intimitatea cu propriul copil sunt complet diferite, iar că atunci când nu poți face distincția între ele, devii creatorul unor tragi-comedii. Totuși fără oricare dintre aceste două ingrediente, plăcerea/satisfacția trăită în apropierea, în prezența unei alte persoane nu este suficientă pentru a menține viața în acea relație. Să le definim pe rând.

Intimitatea presupune o apropiere, o legătură strânsă, un cadru strâmt, un spațiu (psihologic și fizic) și un timp pentru „noi”. Aici ne permitem să atingem profunzimea unui gând, adâncimea unui sentiment, aici ne lăsăm garda jos, ne arătăm defectele, vulnerabilitățile, neputințele, ignoranța, fricile, secretele, durerile, amintirile vechi, dorințele ascunse. Atmosfera familiară, senzația de „acasă” și, în același timp, de libertate sunt un mediu prielnic pentru deschidere personală. Suntem ca într-un glob magic în care se spun adevăruri. Comunicarea este directă, reală. Atingem esența, calitatea, umanul. Ne simțim văzuți și recunoscuți. Este un spațiu al împărtășirii experienței, al reflecției, al refacerii energetice. Pentru că întâlnirea cu orice persoană este întâi de toate o întâlnire cu tine însuți. Și autenticitatea ei reflectă calitatea contactului tău cu tine. O relație în care te arăți este hrănitoare, te face să te simți tânăr, viu. Tu și celălalt sunteți oglinzi unul pentru altul. Te vezi pentru că te vede, te vede pentru că te vezi. Se vede pentru că îl vezi, îl vezi pentru că se vede.

Vă las pe voi să cochetați cu înțelegerea despre triada intimitate afectivă – intimitate ideatică – intimitate trupească, despre distincția și despre împletirea lor. Și când credeți că vă e clar conceptul, întrebați-vă, ca exercițiu: Cum ar fi mai suportabil, mai puțin grav pentru voi, să fiți înșelați fizic sau emoțional?

Implicarea presupune a fi conștient, a alege, a decide, a-ți asuma consecințe. Un angajament, o responsabilitate personală. Este cealaltă fațetă a monedei. Ceea ce mi se cere pentru ceea ce primesc. Nu ca o condiționare, ci ca o participare activă. Fără asta, intimitatea este prostituție. Deși până și acolo plătești. Mă amuză teribil amantele care vrăjesc domni respectabili cu libertatea pe care le-o flutură ca pe-o batistă roșie la început… „Ești un pămpălău sub papucul nevestei. Fii bărbat.” și inevitabila lor nevoie de a-i lega, strigată în cele din urmă… „Asumă-ți. Fii responsabil. Recunoaște-mă în fața tuturor.Fii bărbat.”

Implicarea înseamnă „mă aduc pe mine în relație”: cognitiv (vin cu credințele mele, cu inteligența și cu ceea ce știu – expertiza mea, gândesc pentru „noi”), afectiv (te iubesc, îmi pasă de tine), volitiv (am vise comune cu tine), comportamental (fac lucruri împreună cu tine, acționez pentru noi). Toate acestea au corespondent în viață, sunt direcții în care construim relația noastră spre lume. Dacă intimitatea ne izola, implicarea ne face să ne afirmăm social ca pereche. Intimitatea poate rămâne pură fantezie, cât timp nu are corespondent în viața reală. Aceasta este fațeta lipsă a relațiilor secrete (față de părinți, față de prieteni, față de partenerul oficial).

Intimitatea este despre libertatea de a fi tu însuți. Implicarea este despre responsabilitatea de a face ceva cu asta. Prima pare într-o mai mare măsură iubire, a doua pare într-o mai mare măsură respect/apreciere. Deși te respect enorm atunci când pot să îți încredințez sufletul meu și te iubesc infinit când vreau să construim viață împreună. Prima pare mai mult despre ce iau, a doua mai mult despre ce dau. Deși dau din mine când mă expun ție și este de-a dreptul hrănitor să fac ceva cu tine din toată inima.

M-am axat în analiza mea pe relația bărbat-femeie. Dar intimitatea și implicarea sunt evident necesare și când vorbim de relația părinte-copil de exemplu. Fără oricare dintre ele apar resentimente și ruptură. Extrapolați la relația doctor/terapeut –  pacient. Chiar dacă acestea din urmă nu par relații egalitare la prima vedere, sănătos pentru relație și pentru noi înșine este să îl tratăm pe celălalt cu respectul pe care îl pretindem, indiferent de vârsta, priceperea sau suferința în care se află. Căci dincolo de aparenta poziție, suntem la fel de umani. Când „ne coborâm” la nivelul celui slab, ne recunoaștem, ne acceptăm și ne tratăm propria slăbiciune.

Dacă devii conștient de intimitatea și de implicarea din fiecare dintre relațiile tale, dacă știi să le echilibrezi și să pui în ele adevăr, se cheamă că ești fericit. Că ființa ta toată este în armonie. Că ai desigur și un spațiu de intimitate proprie și un teren de implicare față de tine. Că îți faci față singurătății și de-asta ești victorios, înconjurat de semeni.

Sau măcar înțelegi și simți unde ești acum.