* Singurul lucru pe care mă pot baza în relația noastră este iubirea mea pentru tine. Singura mea așteptare se referă la sentimentele și la faptele mele. Singurul mod în care pot mișca ceva în tine se întâmplă atunci când te văd, te respect, țin cont de ființa ta. Adică tot atunci când te iubesc eu.

* Uneori viața ne desparte de persoane dragi, deși ele continuă să ne locuiască în suflet. Și culmea e că nici când ne revedem, nu prea mai știm să ne facem față.

Vorbele îngheață nerostite. Gândul scârțâie ruginit. Inima bate șoptit. De parcă fiecare observă amuțit spectacolul lent al celuilalt. Ne era așa dor… și totuși acum nu se întâmplă mai nimic. Poate de frică să nu tulburăm liniștea momentului. Puținele cuvinte sună stingher, străin, a reproș. Nu asta am vrut să spun! Altceva mi-era sete să aud! Pe cine pedepsesc cu nespusul? De ce-mi vine să mă ascund, acum când în sfârșit ești aici? De ce nu pot să îți pun exact întrebările acelea despre tine, cel adevărat? De ce mă încăpățânez să umplu spațiul cu amănunte nesemnificative despre alții? Ne-am înstrăinat atât de tare? Sau doar mă doare că prezentul tău nu mă conține? Sau doar nu vreau să știu nimic din ceea ce ești în afara mea? Doar mâinile ni s-au întâlnit un pic. Întâi timid și stingher. Apoi cu bucuria căldurii regăsite. Măcar ele păreau neschimbate, aceleași. Măcar ele s-au iubit o vreme, aproape nemișcat, neîndrăznind să perturbe clipa.

Știi de câte ori nu te am, mână tandră? Știi de câte ori te vrea câte-un umăr, câte-o tâmplă? Trăiesc și mă zbat și decid și greșesc și plâng și câștig și mă bucur. Și tu nu-mi ești prin preajmă nicicând. Ce să-ți povestesc? Mi-e necaz că nu mai știi cine sunt. Că nu mai știu cine ești. Îmi lipsești. Tu cum te descurci?

Ascult secundele cum trec. Tu chiar te uiți la ceas repetat. Și-o să pleci curând. Am apucat să-ți spun că te iubesc?