Aproape tot ce am de spus azi a spus deja Albert Camus în Mitul lui Sisif. Doar că îmi place prea tare subiectul ca să nu filozofez și eu pe marginea lui, chiar dacă, pe alocuri, pare doar un ecou.
Sisif a sfidat zeii și a urât moartea, așa că a fost blestemat să urce la infinit un bolovan până aproape de vârful unui deal: fără șansa de a-l atinge vreodată, pentru că piatra se rostogolea înapoi. Și truda lui fără sens a părut altora nefericire demnă de sinucidere.

Doar că împlinindu-și blestemul Sisif devine fericit. Renunță să se mai lupte cu absolutul cel de neatins și își continuă drumul. Răzvrătitul condamnat la absurd, abandonând sensul final, abdică din rolul perfecționistului. Nemairaportându-se la zei, rămâne în raport cu sine. Pierzând motivația externă, dă un sens personal, interior, vieții cea fără de sens.

Cât timp mai credem în absolut, cât timp ne definim fericirea ca pe un țel dependent de fapte, evenimente și personaje din afara noastră, rămânem în afara fericirii căutate cu sârg. A te vedea acționând înseamnă a descoperi sensul în prezență, în acum și nu într-un „o să…” de nicicând. Fericirea se trăiește doar azi. Nu te satisface ca amintire, nu-i atinsă cât timp e râvnită. E în clipă.

Sensul vieții ești tu. Să crezi în tine după orice eșec, să continui urcușul spre zei știindu-ți limitele, acceptându-te cu iubire și pentru plus (la urcare) și pentru minus (la coborâre). Asta înseamnă să te găsești pe tine rotund tocmai în absurdul vieții. Când doar tu ți-ai rămas. Și implicarea ta în a fi.

Urcăm fiecare din noi o povară pe dealul lui Sisif. Doar că uneori ne oprim. Ne oprim la întâlnirea cu absurdul, cu lipsa de sens a efortului în care ne zbatem: și aici experimentăm depresia sau furia față de noi ori față de alții (ca auto- sau hetero-agresivitate). Ne oprim mai pe urmă în descoperirea sinelui, când candidăm la titlul de Zen. Sau continuăm drumul, cu urcuș și coborâș, cu lumea, cu viața, cu noi înșine între cer și pământ… explorând permanent șansa de a trăi, acționând.