Indiferent cât de bine sau nu și-a intrat în rol, cu toții avem un tată. Și pentru că acțiunea este specifică bărbatului, în timp ce femeia este prin definiție conținătoare, îl putem considera pe tată ca fiindu-ne creator. Și asta în ciuda diferenței colosale de efort din partea celor doi protagoniști primordiali: sarcina, nașterea și îngrijirea copilului mic fac investiția mamei la nivel de viață personală de neconcurat. Dar toate acestea urmează creației, deci nu fac subiectul discuției.

Pentru copil tatăl este atotputernic, nu doar pentru că fizic este cel mai mare, ci și pentru că mama își arată propria vulnerabilitate: ea este sentimentală, plânge, se vaită, cere ajutor, în timp ce tatăl își ascunde cultural slăbiciunile, este rațional și furnizează soluții. Așa că el este un model de perfecțiune pentru copil, dar mai ales pentru băiatul care se va identifica sexual cu tatăl său, dorindu-și să devină așa de mare, așa de puternic, așa de deștept și așa de mascul. Există o perioadă din copilăria fiecăruia dintre noi în care suntem de-a dreptul îndrăgostiți de tată, deși prima dragoste a fost mama. Chiar și un tată absent ne fascinează: misterul care îl învăluie ne face să ni-l imaginăm ca pe o zeitate abstractă fără defecte, în timp ce mama părăsită e de-un concret deziluzionant.

Părinții par perfecți pentru că ei știu cum să ne asigure supraviețuirea într-o perioadă de viață în care singuri nu ne-am descurca. Apoi pubertatea ne modifică trupul făcându-l să semene cu al celor mari și tari, iar adolescența ne face să ne îndoim de perfecțiunea lor, tocmai pentru a ne permite ieșirea din dependența de ei și a ne diferenția (eu sunt altcineva!). Începem să le vedem limitele, neputințele omenești și suntem foarte dezamăgiți. Ne simțim trădați chiar, deși doar mintea noastră a creat iluzia atotputerniciei tatălui. De ce ne doare mai tare imperfecțiunea lui? Pentru că el și-a ascuns vulnerabilitatea, a pozat în atotputernic, a uzat de imaginea sa narcisică în fața noastră. Iar acum, nefăcând față negativului tatălui, ne desprindem ca să fim noi noul erou: Tu nu ești bun cum am crezut, dar eu voi fi!

Fiul se contraidentifică cu tatăl ca să poată să plece și să devină el însuși. Fiul risipitor e mai iubit decât cel ce rămâne în ogradă nu pentru că se întoarce cu coada între picioare și trebuie răsplătit că s-a răzgândit, ci pentru că este recunoscut (de tată) ca individ care și-a dobândit autonomia, spre deosebire de cel rămas în dependență. Când a plecat era dezamăgit de defectele părintelui, dar în călătoria lui și-a cunoscut propriile defecte și limite. Asta l-a făcut conștient de viața ca un întreg. Acum știe despre el că are și plusuri și minusuri și deci că și tatăl are și plusuri și minusuri. De aceea s-a răzgândit. El nu s-a întors ca să reintre în dependență, ci pentru că s-a găsit căutând. Spre deosebire de el, cel rămas acasă persistă în paradigma perfecțiunii tatălui, care nu îi permite să afle cine este el însuși.

Povestea se repetă de-a lungul vieții la infinit, cât nu-i învățăm lecția. Ne îndrăgostim, suntem fermecați de calitățile partenerului ignorându-i defectele, rămânem fascinați la umbra lui până când îl învățăm amarnic pe de rost… Conștientizarea defectelor lui înseamnă dezamăgire profundă care ne face să ne răsculăm iar, rebeli ca în adolescență. Și dacă atunci am reușit să ne separăm sănătos de părinți (fără traume și vinovăție) o vom face și acum, căutându-ne pe noi, cei de care iar ne-am rătăcit. Altfel disperarea de a trăi fără celălalt e frică de noi înșine și vom căuta alt substitut cu care să astupăm golul din noi: altă dependență. Ne vom arunca cu ochii închiși în altă relație, ne vom amorți mintea cu fel de fel de droguri, ne vom abandona unei religii, unui domeniu al științei (făcând carieră în stil roboțel) ori unui copil (sacrificiul mamei eroine). Până la urmă doar schimbăm obiectul fascinației noastre în căutarea unui tată care să nu ne mai dezamăgească. Doar pentru că nu vrem să admitem imperfecțiunea. Doar pentru că răzvrătindu-ne nu nimerim drumul către noi. Doar pentru că ne încăpățânăm să căutăm aurul pe aiurea, ignorând ceea ce deținem deja: și aur și noroi.

Schematic acest proces arată astfel: iluzie–deziluzie-separare-conștientizare-întoarcere. Iar creatorul atotputernic, Tatăl, e doar tatăl, stăpânul universului copilăriei noastre, care ne va urmări la nivel simbolic toată viața.

Unii rămân în iluzie la umbra unui obiect al fascinației lor. Alții se blochează în deziluzie alegând suferința ca pe un mod de a fi (victimele resemnate) ori lupta fără sfârșit cu morile de vânt precum Don Quijote care vrea să schimbe lumea. Lupta cu ceilalți e doar o reflecție a luptei din tine însuți (dintre binele și răul pe care nu ți le asumi). Iar ultimii, deveniți conștienți (răzgândiți), acceptă. Nu mai trebuie nimic reparat ori cosmetizat. Nu mai e nevoie să fie pe alt continent, departe de părinți ori de propriii copii, pentru că s-au găsit. Și se întorc. Nu la ce au fost, ci cu ce au devenit. Pentru ei viața e frumoasă așa cum e și pentru că e.

Cu aur și noroi.