JURNAL DE VACANȚĂ – ziua 1

Povestea a început mai demult, într-o iarnă a relației. Aveam nevoie de un loc pentru „noi doi” ca să ne reinventăm, fiind ciufuliți, bulversați tare după criza noastră majoră de cuplu. Soarele viu din Larnaca și vraja din ochii pisicilor ne-au primenit iubirea. Ne-au reașezat în siguranță.

Este al doisprezece an de când venim cu regularitate aici, în extrasezon. În toamna aceasta nu prea s-au aliniat astrele ca să ne putem desprinde de treburi și de griji. După ce ultima mea carte a fost în sfârșit trimisă la tipar, am primit oferta să îi fac audiobook. Nu era ceva de refuzat. Fata mea se pregătește pentru un examen și are nevoie de ajutor cu fetițele. Băiatul cel mic va inaugura curând un magazin și vrem să-i fim aproape. Clienții și pacienții mei știu că nu lucrez în decembrie și e greu să le mai propun întreruperi. În octombrie am avut două weekenduri cu traininguri Brainspotting prea tentante ca să le refuz. Cartea urmează să apară și încerc să fac loc în noiembrie de câteva evenimente de lansare. Ștefan e prins și el cu ușa într-o cursă a lui. Unde să mai așezăm o vacanță? Renunțasem.

A trebuit să ni se facă rău fizic și să ajungem să ne certăm din senin, ca să recunoaștem că vrem să fugim în lume. Și de lume. Singuri. Toți prietenii știu că-i ducem cu vorba când ne propun să-i luăm cu noi.

Am luat bilete la suprapreț, ca pe ultima sută de metri. Am încasat câțiva ochi dați peste cap de la alții și ceva gust de vinovăție. Dar ochii noștri deja sclipeau.

Cam așa am intrat în maratonul cu David Grand începând de vineri. Nu vă mai spun câte am bifat în zilele lucrătoare anterioare, că n-ați avea răbdare să citiți poliloghii. Vă spun doar că la curs am trecut prin trei calupuri de teorie, șase sesiuni în care am fost client, șase sesiuni în care am fost terapeut și șase sesiuni în care am fost martor. Câte nouă ore intense pe zi, din care pauzele au fost de 10, 45 și iar 10 minute. Mi-am analizat în detaliu toate ungherele „sufletului”, până la părți intrauterine și antecesori, de parcă am parcurs niște ani de terapie individuală. M-am întâlnit și cu fantomele altora pe care le-am ascultat cu blândețe. Mi-am umplut tolba de terapeut cu tehnici incitante.

La final am mai rămas câteva momente în birou, să îmi așez mai bine o vorbă de-ale lui David: „Noi practicăm mindfulness. Alții se nasc și cresc într-un mediu mindfulness, trăiesc în stil mindfulness. Pentru că au părinți, bunici și strămoși care au respirat cu prezență dintotdeauna.”

Am ieșit din cameră cu o senzație nepământeană de plutire, numai bună de așezat pe pernă, cu părțile lucrate cu tot. Ștefan își luxase trei degete de la picior: era umflat și vânăt. Bagajele și treaba prin casă nu erau terminate. Nu era timp de mindfulness. Nu-mi puteam asculta nici corpul care-mi cerea din fiecare fibră perna aia. Pe la unu întindeam niște rufe și eram mai degrabă bulversată. Doar trei ore am apucat să dorm până la 4:30 când a sunat ceasul să plecăm la aeroport. E mare minune că am putut deschide ochii. Și că Ștefan putea să meargă.

În avion mă prind că Ștefan a plătit suplimentar ca să stăm așezați unul lângă altul.

La 9:30 eram deja sub soarele viu. Pisicile ne-au întâmpinat de la aeroport… așezate. Era ca o invitație să intrăm în atmosfera „laissez-faire”. Așa că m-am așezat câteva momente și eu.

Pe plaja Finikoudes, toaletele publice, cabinele de schimb și cișmelele ne-au permis să ne bucurăm de baie înainte să facem check-in la cazare, cu bagajele lângă noi. La 11 îmi făcusem deja norma de înot de „zece bazine” în marea sărată, cristalină și liniștită. Ieșeam din apă cu un sentiment de așezare și de profundă recunoștință pentru vremurile pe care le trăiesc.

Pot învăța tehnici de Brainspotting de ultimă oră de la un trainer de peste ocean din fotoliul de acasă. Doisprezece ore mai târziu pot fi pe malul Mediteranei. Și deși efortul a fost mare (după o cursă contra cronometru care nici nu mai știu când a început), mă felicitam că lucrurile mi-au ieșit fără greș.

Când… îmi sare în ochi greșeala. Bine, indicată cu degetul de Ștefan! Izbucnesc într-un râs cu lacrimi și corp zguduit… de se uită lumea de pe șezlonguri la mine… Majoritatea sunt români de-ai noștri despre care tot Ștefan zice, la mișto, că au citit cărțile mele (cu poze de aici), că altfel n-ar fi venit atâția peste noi… Plus că, deși încă plutesc a bine, am început să mă întreb cât de așezate or fi rămas părțile alea și cât de așezați suntem noi doi cu așa o simbolistică la purtător și la „perechea” mea de…

Vedeți dezlegarea misterului în imagini. Câte diferențe vedeți?

PS: Fără mișto, a fost unul dintre cele mai revelatoare cursuri la care am fost vreodată. Și eu, știti deja, sunt o cursangioaică maniacă. Iar cartea Un dulău și un arici pe sârmă: note de psihoterapie de cuplu va apărea în luna noiembrie la Editura TREI.