Imaginează-ți sufletele ca fiind sfere de lumini și umbre. Uneori conurile întunecate sunt grupate mai multe și este evidentă partea lipsă din sfera luminoasă. Din afară pare un handicap. Dinăuntru doare îngrozitor. Sunt zonele noastre vulnerabile, ne străduim să le ascundem de ceilalți și, mă repet, sunt locurile prin care pierdem energie. Inconștient, căutăm persoane cu care să intrăm în relație de cuplu, care să se potrivească acelor goluri.

Atunci când suntem îndrăgostiți sursa din centrul sferei este activată la maxim. Strălucim de-a dreptul. Orbiți, nici nu mai vedem umbrele. Ne percepem perfecți pe amândoi. Și suntem ca două sisteme interconectate. Citim cu ușurință o tresărire de sprânceană a iubitului sau o variație de culoare pe obrazul iubitei, deși au fost prea scurte pentru a le percepe și altcineva. Le decodificăm exact și ne influențează; la rândul nostru, în acelați mod, influențăm.

De fapt potrivirea vine tocmai din carențele noastre. Nevoile noastre au făcut pereche. Numai că niciodată nu te poți vindeca prin altul. E o iluzie, care îți ține de cald un timp. Apoi îi vezi celuilalt partea lipsă din sfera de lumină ce părea perfectă și ești dezamăgit. Iar rănile tale vechi se redeschid, acut.

Vindecarea ta depinde doar de tine. Nimic din exterior nu se potrivește în conul tău de umbră. Alfel spus, vindecarea vine din interior spre exterior și nu invers. Doar deblocând emoția veche și exprimând-o vei putea reface contactul cu sursa, cu eul tău profund, cu esența, cu adevărul tău. Dându-i voie să vorbească copilului care-a tăcut, înțelegând trecutul cu ochii maturi ai prezentului, acceptând și resemnificând poți ajunge la iertare, dar mai ales la împăcare cu tine. E un proces lung, dureros, dar foarte frumos, de creștere. Și unde a fost întuneric (umbră), o să fie lumină. Până atunci sunt șanse mari să intri într-o relație de dependență (cu cineva sau ceva – adicție), doar ca să astupi golul, forțat, cu un petic. Pentru că fără acest petic, viața pare de nesuportat. Nu te poți confrunta cu ruptura.

Mi se pare atât de trist să văd bărbați (ei sunt protagoniștii de obicei) care caută cu disperare în afara căsniciei ceva ce nici ei nu înțeleg. Se simt trași de ață irezistibil de ceva mai presus de voința lor, mai presus de virtuțile unei alte femei (ori de mirajul unui alt viciu). „Nu-i așa că tu o să mă faci mai rotund, că nu o să mai simt golul acesta din mine?” N-aș vrea să crezi că această perspectivă disculpă soțiile de propria responsabilitate atunci când ceva scârțâie în cuplu. Faptul că ei încearcă să-și repare golul în altă parte, nu înseamnă că ele nu participă cu golul lor la conflict. Ceea ce la început îi unea, acum îi desparte. Revenim. Bărbații îndeasă cu patimă și îndârjire obiectul obsesiei lor în zona lipsă a sferei de lumină. Poate fi alcool, țigară, drog, idol, amantă, muncă. E doar fugă de durere. Doare acest gol pentru că doare nevoia de a străluci, cerându-și drepturile.

Exercițiu: După ce hoinărești prin corpul tău și-ți regăsești esența, îți propun să vizitezi un loc drag din trecutul tău. Un colț de natură în care te-ai simțit integrat cândva, în care timpul parcă a stat, ca să contemple prezența ta cu toate simțurile larg deschise în acel peisaj. Bucură-te de acest rai personal, care și-a lăsat amprenta undeva în corpul tău: odihnește-te, absoarbe energia lui, simte-te în siguranță, joacă-te sau doar observă. Pornind de la adevărul că toți oamenii au și umbre, alege dacă ești pregătit sau nu să ți le asumi pe ale tale. Dacă nu ești încă, propune-ți să revii atunci când vei fi. Dacă ești, descoperă-ți umbrele completând afirmația: Dependența mea de ………………… mă face să uit despre mine că…………………… Și după ce vezi fiecare umbră, amintește-ți că în spatele ei e o rază de lumină: o resursă a ta blocată. Nu este ceva opus, ci doar ceva ce coexistă, dar nu se exprimă. Încă.