Cineva care m-a lăsat cândva să-i privesc în suflet și căruia i-am deschis porți spre inima mea, m-a privit ieri cu ochi înveninați, răzbunători și reci.

S-a întâmplat într-un moment în care eu îi observasem tristețea și mâinile mele simțeau nevoia să-l mângâie matern. Îmi venea să mă așez lângă el și să-l întreb „ce-i cu tine?”. Și-am înțeles întâlnind acei ochi, nu doar că nu mă vrea, ci că are niște polițe să-mi plătească. Striga la mine cu năduf și fiecate cuvânt lovea adânc, cu ecou, în interiorul meu.

Când iubești cu sufletul pe cineva cu care nu împarți realmente viața, când îl accepți așa cum este dincolo de orice pact comun, te aștepți măcar să fii văzut. Îmi vine să-l apuc de grumaz și să-l zgâlțâi. Să-i spun „Hei, nu-mi mai vorbi de fapte, vorbește-mi despre noi. Mă rănești. Urmărești un scop și eu devin un pion. Și-aș vrea să te fac să mă vezi. Îmi închipui că asta te-ar învăța să vezi toate persoanele pe care le iubești din viața ta”.

De ce naiba am nevoie să-i vindec pe alții? Cine sunt eu ca să pot să schimb? Și de ce nu-mi iese?

Mă doare să realizez că e vorba iar de mine. Că pe mine am nevoie să mă schimb. Că sfaturile pe care i le-aș da sunt cele de care am nevoie cel mai tare eu. Ce nu accept din mine atunci când mă intrigă el? Ce umbră din sufletul meu este ca el? Îmi dau voie să simt această neliniște și-o ascult…

Trompetele sună și mulțimea îl ovaționează pe Măria-sa. În spatele lui, îmbrăcat strident, apare înțeleptul curții, deghizat în clovn. Mulțimea aruncă spre el cu ouă și el zâmbește, iubindu-i…

La un semn mă îmbrac cu hainele lui. Sunt clovnul regelui. Mă dor ouăle clocite sparte pe față, prelingându-se reci, mirosind. Mă ustură pielea și sufletul. Nu pot să râd. Nu pot fi înțeleaptă și senină. Nu pot fi iubire și atât. Simt iubire, dar simt și umilința, simt neputința, simt trădarea, simt dezamăgirea, simt durerea. Se rupe ceva în mine.

Eu sunt  Cineva. Eu sunt răzbunătoare, încăpățânată, obtuză, înveninată, rece. Eu urăsc pătimaș. Eu țip. Eu am discursul lipsit de logică atunci când emoțiile vorbesc inadecvat momentului, despre ceva care se desfășoară în mintea mea. Fac scandal de mahala și sunt penibilă. Tremur și-mi strălucesc ochii de furie. Răcnesc prin toți porii și scrâșnesc din dinți. Înnebunesc de necaz.

Mă doare cumplit partea asta din mine. Aș vrea s-o fac mai frumoasă și ea e hidoasă și pute. Mă holbez la ea, o inspir profund, mă îmbăt cu urâțenie ca s-o accept, s-o primesc, s-o iubesc. Și-mi spun că eu nu sunt gândurile astea, nu sunt sentimentele care mă dor, nu sunt cuvintele pe care le scriu, doar mi le trimite cineva și râde de mine. Eu sunt nimicul umlut cu pete colorate de paintball, care-mi pătrund în suflet și mă dor. Mi le smulg de acolo, mi le flutur prin fața ochilor, le disec să cunosc fiecare milimetru din ele, le gust pe rând și le diger.

Și acum cine sunt? Totul. Și Nimic.