Mă ascund în verdele naturii: să-l respir, să mă îmbete, să-l ascult, să mă ajustez la vibrația lui. Și deși mă inundă iubirea și-o simt în tot ce sunt, răsare o lacrimă de tristețe în colțul unui ochi, ca să-mi spună nu-știu-ce…

***

Familia mea frumoasă mă umple de bine, mă simt fericită, norocoasă și bogată avându-i pe cei ai mei. Înțeleg cât de mult ei îmi compun viața și sunt recunoscătoare pentru asta însăși vieții, lor, mie. Și totuși, abia percepută, rușinată, se distinge o senzație de încorsetare, de prins în cușcă, de aripi frânte, de chemare spre nu-știu-ce…

***

Mă simt confortabil și eu însămi în rolul de mamă. Sunt foarte mândră de copiii mei. Mă fascinează diferențele dintre ei, unicitatea lor. Accept că ei SUNT înainte să îi modelez eu și îi admir. Știu că fiecare dintre ei este mai mult decât mine. Dar uneori, un simplu gest care mie-mi pare inuman din partea oricăruia dintre ei, mă înfurie, mă face să disper, ca și cum am eșuat în rolul de părinte, ca și cum nu sunt șanse de recuperare și doare cumplit că am pierdut nu-știu-ce…

***

Profesional am ales două direcții, ambele umaniste: una foarte practică, stomatologia, alta foarte subiectivă, psihologia. Îmi hrănesc sufletul cu ele. În prima mă simt la mine acasă, un profesionist, în cealaltă încă mă formez și e fascinant. Ambele presupun cazuri noi și provocare. Și totuși, uneori căutarea pare obositoare, inutilă, fără sens. De parcă moartea poate veni într-o clipă și toată zbaterea a fost ridicolă și am alergat după nu-știu-ce de neatins…

***

Sunt o femeie împlinită. Mă simt în elementul meu când îmi exprim feminitatea prin hainele sau bijuteriile pe care le port, prin limbajul trupului care spune „mă bucur că vedeți femeia din mine”, prin iubirea pătimașă cu sufletul meu pereche. Această iubire mă uimește nesfârșit cu cât de mult îmi poate da, cu cât de mult pot primi, cu cât de mult pot oferi, cu cât de mult este primit. Împletirea trupurilor, a sentimentelor și a  gândurilor noastre realizează o comunicare perfectă, de nivel energetic. Uneori o testez cu emoții proaspete sau cu gânduri năstrușnice, abia încolțite în inima sau în mintea mea. Sunt emoții sau gânduri cu care nu am apucat să mă împrietenesc. Ca pe niște prunci care mă fac curioasă, nerăbdătoare să-i cunosc cine sunt, îi aduc între piepturile noastre, îi pun în lumina intersecției aurelor noastre, ca să văd dacă ceva ce mă sperie pe mine, poate contraria iubirea dintre noi, tulburând-o într-un fel. Și constat mereu, cu fericită surpriză, că ea e țesută cu mii de ițe, că structura ei are o claritate, o pace, o siguranță, o certitudine care va limpezi orice învolburare, care va desface orice încâlcire, care va risipi orice vârtej. Și deși nu-mi lipsește nimic, deși în această iubire mă simt cel mai mult vie și eu însămi, simt o dorință de Necunoscut, ca de Zburător. Îmi imaginez că este vorba de dorința mea veche și neîmplinită de a avea un prieten de suflet bărbat. Și sunt foarte frustrată de nu-știu-ce-ul pe care ar putea să mi-l aducă.

***

Alteori îl simt pe el, iubitul meu, desprins de mine, plecat să se caute pe sine, prin cotloanele lui, prin mulțime sau stând de vorbă cu Zburătorul lui despre nu-știu-ce…

***

Oricât de talentați sau de riguroși am fi, cu oricâtă sudoare, pasiune și iubire ne-am construi viața, ceva mereu lipsește. E un dor de nu-știu-ce… Poate de divinul de care ne-am desprins, poate de eternitatea pe care-am refuzat-o, poate de perfecțiunea de care am fugit ca să fim oameni cu limite și fără control, într-o experiență unică numită viață.

Poate că în asta stă frumusețea vieții. Poate nu-știu-ce-ul, adică lipsa înțelegerii depline, e chiar motorul, motivația care ne zgândăre să facem lucruri mărețe, să ne tot schimbăm, să creștem. Poate c-ar fi foarte plictisitor să FIM, să ȘTIM, să AVEM, să nu mai fie nimic de căutat. Poate că-i prea multă seriozitate în Perfecțiune și Veșnicie, iar Pământul e un loc de joacă în care să fim mici, caraghioși, naivi, creduli și presați de timp.

Sau poate că oricât ne-am strădui, n-o să ne pricepem niciodată prea tare la viață. Pentru că nu ne împăcăm cu faptul că niciodată nu vom avea nu-știu-ce… Pentru a fi aici cu adevărat, să trebuiască oare să renunți la nu-știu-ce?… Adică la a căuta ceea ce te neliniștește? Sau chiar nu-știu-ce-ul ne pune în mișcare? Ne e model sau piedică în a experimenta viața reală? Să uităm de unde venim ca să fim fericiți, ca cei săraci cu duhul? Sau să nu uităm, ca să ne autodepășim?

Cu cât creștem, cu atât ne vedem mai tare limitele. Viața, oricât ar fi de frumoasă, este o încorsetare. Și între lumesc și visul despre nu-știu-ce, nimic nu e de ales. Le avem la pachet. Doar ne place să credem că suntem atașați de unul dintre poli. De fapt oscilăm pe axa dintre ei, când mai sus, când mai jos, precum bobițele din Abac, alunecând…