Castelul prințului meu părea construit special pentru mine, pentru că l-am îndrăgit și m-am simțit ajunsă acasă cu adevărat. De parcă reprezenta prototipul meu de palat dintotdeauna și eu îl sfătuisem pe arhitect. Așa îmi imaginam eu grădina raiului, cu miresme de flori amețitoare, cu fructe care atârnă spre pământ, cu arbori cărora le auzi seva și cu care simți nevoia să vorbești, cu iarbă grasă care-ți mângâie talpa, cu ochiuri de apă – oglinzi. Și în mijloc, ca o dantelă de spumă albă, ca o broderie din perle și sidef, noua mea casă.

„La această oră a dimineții castelul meu pare încă adormit și fără viață. Așa că înainte să intrăm, iubito, vreau să-ți prezint roibii mei.”  Caii pur-sânge își scuturau boturile hornăind salutul pentru stăpânul și prietenul lor sau tropăiau ușor picioarele din față de bucuria întrevederii. „Pentru fiecare aș putea să-ți spun o poveste, dar ai tot timpul din lume să le afli pe toate. N-am să-ți spun decât una singură. Zendor a fost cel mai tânăr și mai sălbatic cal care mi-a fost adus pentru premiul bun pe care l-am oferit. Mi l-a adus o șatră de țigani. E încă mânz și nu a mai fost călărit. Era sortit dar de nuntă pentru fata burlibașei. Dar cu o noapte înainte fata a fugit în lume cu un băiat din alt neam și acum era renegată. Zendor va fi numai al tău.” Nu-mi venea să cred și aveam ochii plini de lacrimi de surpriză, așa m-a cunoscut Zendor cel doar al meu. A fost atât de receptiv la bucuria mea, încât m-am apucat să-i povestesc despre mine, despre drum… și ochii lui mari păreau că văd aievea toate amănuntele. Dar prințul meu m-a oprit și m-a condus spre cel mai înalt turn al castelului: evident, îl ochisem din prima, acolo îmi doream să ajung.

„Prințesa mea nu poate fi urcata în turn decât în brațe” spuse prințul și până să mă dezmeticesc, m-a luat pe sus… 100 de trepte în spirală le-am străbătut admirând bolta de cer înstelat a peretelui de piatră. Pe lateral erau încastrate ușițe împodobite diferit și eram tare curioasă să știu ce-i în spatele fiecăreia. Dar prințul era nerăbdător să ajungem sus. Într-adevăr camera cea mai înaltă din tot ținutul îti tăia respirația. Fildeș și mahon împletite în spirale amețitoare realizau mobilierul sumar… un pat uriaș pe mijloc, o oglindă încadrată de zeci de sertărașe cu un taburet din catifea albă, o măsuță pentru o persoană cu un singur scaun (o mixtură între un jilț și un fotoliu)  . Cearceafurile curgeau alb până pe podeaua acoperită complet din blană de urs polar. Din tavan țâșneau alte valuri albe de voal sidefat care înconjurau patul, fluturând printre stâlpii împletiți alb-negru din cele patru colțuri. Peretele lateral era circular și doar din sticlă așa că panorama era perfectă. Vedeai tot ce se întâmplă în curtea castelului și cât răzbeau ochii din împrejurimi. Balconul, din fildeș, înconjura camera rotund. Nu m-am putut abține și am strigat în toate cele patru zări :„Te iubesc, prințul meu!” ca și cum aș fi vrut să ningă cu iubirea mea peste toată împărăția.

Și când am revenit de unde-am plecat, închizând cercul, prințul meu, cu ochii mari m-a prins în brațe și mi-a șoptit la ureche, cu nasul cufundat în părul meu „Tu ai vrut-o!” În secunda următoare eram între valuri, peste valuri albe. Și pentru mine era atâta prezență în fiecare gest, în fiecare atingere, în fiecare șoaptă, în fiecare privire încât nu știam cât timp să fi trecut… „Aghiotanții mei mă așteaptă drepți de două ceasuri! Rămâi și dormi, frumoasa mea. O parte din sufletul meu va continua să fie aici cu tine…”

Și gata. Voalurile fluturau a „nu pleca” și parcă se făcuse răcoare când am alunecat în țara lui Moș Ene. Am visat flori și simfonii, marea din țara mea – prietena misterioasă plină de comori, sete de cărțile copilăriei mele, pieptul mamei cu iubire dulce, mângâierea caldă pe creștet a tatălui, poala bunicii plină de povești, istoriile nașei despre suflete rătăcite lângă ceașca de ceai de iasomie cu scorțișoară și… o luptă între pitici războinici…

Când am deschis ochii răsunau glasuri colorate de copii. Fremăta a viață și energie. Am sărit din pat printre voaluri și am încremenit într-un ultim pas…  De jur împrejurul meu, curtea castelului era plină de copii.

Va urma.