Un timp am fost în stare de șoc și nu prea am înțeles situația reală. Îmi imaginam că prințul a fost forțat de tradiție să trăiască așa, dar mai mult ca sigur că întâlnirea cu mine l-a schimbat. Era prea frumoasă iubirea noastră ca să o poată umbri ceva. Eram prea prințesă ca să-mi poată face una ca asta. Eram prea deșteaptă ca să mi se-ntâmple mie.

Minunile din turnul meu mă desfătau în fiecare zi. Mai mult ca niciodată mă puteam ocupa de mine, învățam pe nerăsuflate ghidată de profesorii mei, mă aflam într-o adevărată călătorie de autocunoaștere. Încă nu știam suficient de multe despre mine ca să mă pot hotărî ce să fac cu camera din spatele ușii albe.

Uneori mă întrebam cum de nu ne-am gândit (nici eu, nici părinții mei regi, nici vreun înțelept de la curtea tatălui meu) că un prinț arab poate avea un harem? Probabil că iubirea din ochii prințului meu făcea de neconceput o asemenea posibilitate. Sau,  noi fiind dintr-o lume așa depărtată, ideea unui harem părea o fantezie mai degrabă, decât să poată fi bănuită ca realitate.

Coboram din turnul meu seara târziu sau puțin după răsărit, ca să nu întâlnesc pe nimeni. Zendor mi-a devenit bun prieten. Mă asculta cu ochi mari și apoi mă purta călare prin vânt, până ce-mi pieptăna mintea de gânduri și emoții. Părea că ne cunoaștem din alte vieți, sufletele noastre comunicau cu iubire.

Cinele în sala luminoasă au fost evitate. Pe copii îi priveam de la ferestre, dar niciodată nu interacționam direct cu ei. Din iubire pentru prințul meu, am învățat curând limba lui și Iriza îmi aducea uneori câte o tânără din alt turn, ca să-mi țină companie. Și ele erau din alte colțuri ale lumii, de aceea copiii mai mici vorbeau limbi diferite: învățau și limba mamei lor. Eram mereu privită cu ușoară jenă și admirație de aceste femei, confirmându-mi faptul că eram privilegiata. Nu citeam însă invidie pe chipul lor și asta mă contraria. De parcă eram un fel de surori, cu aproape aceeași soartă.

Dar ceea ce mi-a dat echilibru în această perioadă de confuzie, a fost iubirea din ochii albaștri. Adevărul și certitudinea pe care  le exprimau. Chiar dacă uneori, ziua, lipseau de lângă mine, când erau prezenți mă simțeam cea mai iubită femeie de pe pământ. Iar nopțile erau toate ale mele.

Trecuse un an. Într-o zi, privindu-l pe prinț cum se juca cu copiii prin grădină, am înțeles dintr-o dată că fugeam de realitate. Din viața prințului eu eram doar un segment. Ignorasem restul. Mi-am amintit de nevoia mea de a ști. De a mă confrunta cu tot adevărul.

Așa că am gătit bucate alese pentru prințul meu și l-am invitat la o cină specială, unde credeți? Chiar în biroul lui. I-am spus că am un secret și mi-a dat mână liberă amuzat. Supușii mei m-au ajutat să pregătesc totul, deși le surprindeam priviri când admirative, când contrariate de îndrăzneala mea. Culori și gusturi neașteptate l-au surprins și încântat pe prinț. Dar înainte de desert s-a oprit:

– Te ascult, prințesa mea, ai ceva să-mi spui.

– Așa e, iubitule. Ți-am spus din prima mea zi aici că vreau să înțeleg viața ta. Vreau să știu cine ești tu.

– Când sunt cu tine, tu ești universul meu. Ce-ar mai putea conta?

– Dar când nu ești cu mine? Dar înaintea mea? Mi-e foarte greu să întreb… dar după mine?

Va urma.