Sunt în casa părintească, în camera copilăriei mele. Mătușa mea îmi povestește de cineva pe care l-a văzut levitând. „Cum? Nu știai că și eu pot?” întreb. „Am făcut-o de atâtea ori. Deși n-am mai exersat de mult. Nu-mi vine să cred că ție nu ți-am arătat niciodată.”

Preț de o clipă mă gândesc dacă mai știu să o fac. Îmi amintesc atât de clar fiecare senzație din corp, de la momentul desprinderii de pământ, până la atingerea tavanului cu capul, încât înțeleg că e o deprindere: știu pe de rost totul, fără eforturi de aduceri aminte. E automat, ca mersul pe bicicletă… vai! p-ăsta nu-l știu! eu merg cu greu pe bicicletă, în zilele de mare curaj, pe o distanță relativă între două dezechilibrări… dar zborul e altceva!

Deci sunt în picioare, dreaptă. Mă relaxez, îmi așez brațele îndoite din coate, astfel încât palmele privesc pământul. Mă ajută să împing perna de aer din mișcări foarte ușoare, ca la pluta pe spate. Distanța de la a fi pe pământ la desprindere e doar un gând de încredere sau poate chiar lipsa oricărui gând, pentru că deja știi că se poate și trebuie doar să te lași în voia… prezentului, cred.

Mă ridic deja, foarte ușor. E incredibil de plăcut. Mă mir că de atât de mult timp n-am mai făcut-o. Simt aerul sub palme și antebrațe, în timp ce picioarele îmi sunt atât de ușoare că parcă nu le mai am. Uneori mai cobor un pic, dar reglez din mâini nivelul și urc iar, printr-un plus de relaxare. Ajung la tavan. Aș putea și mai sus, dar mă opresc cu capul. Îmi amintesc cât de distractiv era să fac asta în adolescență. Cum l-am învățat și pe fratele meu să o facă. De câte ori am arătat asta altora cu ușurință și firesc. De aici de sus totul pare altfel. E plăcut sentimentul că sunt deasupra tuturor, că am altă perspectivă. Văd pânzele de păianjen și mă gândesc dacă aș putea urca cu cârpa de praf. Dacă, mișcând mâna, mi-aș păstra echilibrul.

Acum cobor ușor. Revin cu tălpile pe podea. Păstrez senzația de plutire în plexul solar și îmi dă un sentiment de împlinire.

A fost atât de simplu și de frumos, că mai vreau. Mă mai desprind o dată de pământ. În timp ce mă ridic, ceva din jurul meu îmi dă o părere de dimineață. Parcă m-aș trezi. Adică visez? Eu, acum când mă ridic, visez? Dar uite că încă mă ridic! Uite, pun mâna pe această senzație de zbor, e foarte reală! Și totuși pe jumătate simt că mă trezesc. Asta înseamnă că cealaltă jumătate e un vis. Zborul e un vis. Nu vreau să ies din el! Urc până la tavan, mă împing cu capul în el și cobor ușor. O iau mereu de la capăt. E fantastic de real și când sunt pe jumătate trează. Tălpi pe podea, creștet în tavan și plutirea relaxată dintre ele.

Doamne, de câte ori am făcut asta și cât de simplu este! Savurez jumătatea cu vis și mă gândesc că dacă trec în jumătatea cu dimineață pot proba zborul, acest automatism, în viața reală. Pare puțin riscant. Adică prefer să mai rămân un timp aici în vis. Aici sigur știu să zbor. Și zbor încă. Și stăpânesc atât de bine asta: e un reflex, e simplu ca bună-dimineața! Trebuie să-mi iasă și dincolo! Trebuie să testez realitatea!

Așa că deschid ochii. Chiar e dimineață. Chiar era doar un vis. Și eram atât de bună! Păstrez foarte proaspete senzațiile în corp. Plutește încă fiecare celulă. Palmele simt încă aerul de sub ele. Picioarele sunt încă foarte ușoare. Creștetul capului știe cum e tavanul, tălpile au amprenta podelei. Și dacă închid iar ochii, iar zbor. Puteam să jur că o făcusem și în realitate. Chiar am multe amintiri despre asta, dar toate sunt amintirea unor vise. Foarte multe vise. Și culmea e că în ultimul timp uitasem de toate aceste vise. Ștef, iubitul meu, îmi povestea de visele lui cu zbor. Și eu îi spuneam înciudată că n-am avut niciodată unul. Pentru că zborul lui era orizontal sau așa credeam eu că este. Mi-l imaginam cu brațele depărtate ca aripile unei păsări. Un fel de Icar care n-are nevoie de șindrile pentru că știe că poate zbura și o și dovedește.

Zborul meu e vertical. Uneori mă oprește tavanul, alteori e nelimitat, în aer liber. Mi-e atât de familiar visul acesta, încât sunt încă uimită că nu-mi iese cu ochii deschiși. Un gând mă tot împinge să mă dau jos din pat și să încerc. Mi-e teamă că mișcările bruște îmi vor alunga zborul din suflet și el încă mă hrănește. Vreau să păstrez asta în real. De ce am avut acest vis? Îl simt ca pe un dar. Este vreo diferență între realitate și vis, între ce pot și ce nu știu că pot? Unde este adevărul?

Înainte să adorm am văzut un film care mi-a reamintit că toți trăim aceeași poveste, doar interpretările sunt diferite. Un scenariu universal, complex, împărțit în bucăți de puzzle din care primim aleator la început doar o parte. Auzim și spunem aceleași replici, ni se predau aceleași lecții. Unii învață, alții nu. Și totul se repetă. Oamenii, deși par în roluri diferite, sunt teribil de asemănători, pentru că sunt la fel de umani și la fel de zmei. Și studentul și golanul sunt foarte frumoși. Și toate lecțiile sunt despre marea iubire, puzzle-ul complet. Până la urmă, fiecare din noi va înțelege imaginea de ansamblu.

Aseară mi-am propus ca pe parcursul următoarei luni să aleg să fiu bucurie tot timpul. Să încerc să nu pierd contactul cu iubirea. Deși iubirea e în tot și nu te poți lepăda de ea decât verbal sau interpretativ. Profund ești mereu iubire. Și ca să nu mai trăiesc iluzia că o pierd, vreau să aleg conștient, mereu sau deocamdată până la 1 noiembrie, bucuria în locul suferinței. Am învățat de la Rune că asta poate fi o alegere personală, exersată în fiecare moment. Asta înseamnă a păstra conștiența iubirii. A fi prezent poate conține o emoție negativă (care la rândul ei conține iubire!), dar aceasta va arde scurt și va pleca mai departe, fără să se prindă scai de mine.

Impresionat de curajul meu, de planul meu de pace cu mine însămi (sau cu El!), Dumnezeu mi-a trimis pe calea visului un instrument în dar… zborul adolescentin! De sus sentimentele negative par mici. Nu poți să zbori și să suferi în același timp.

Iar eu ȘTIU SĂ ZBOR…