Băiatul meu cel mic (clasa a III-a) se bucură de fiecare zi ca de una specială. Nici o dimineață nu vine prea devreme pentru el. Are un mod natural de a mulțumi pentru reușitele zilei, în primul rând împărtășind. El dă valoare fiecărei mici bucurii recunoscând-o, primind-o și dând-o mai departe (povestită).

Când are o experiență dureroasă, când este frustrat de o situație de viață, are aceeași nevoie de a împărtăși. Atunci eu sunt tare încercată. E greu să îndurăm sentimentele negative ale copiilor noștri. Falsa credință că ar trebui să îi protejăm de situațiile dureroase, ne face să ne simțim corigenți ca părinți când ei suferă. De fapt au nevoie doar să fie conținuți, iar evaluările noastre de genul „o fi bine, o fi rău” sunt reflexe de pe vremea când primeam note. „Te ascult!” este suficient. Îl confirmă ca individ cu o paletă complexă de sentimente.

„Ce dimineață superbă, mamă!” mi-a spus azi la plecare. Mi-a fost greu să aleg între cele două lumi: frumusețea ce răzbătea concret prin fereastră cu lumină temerară și primăvara din ochii lui…