Pentru cei mai mulți oameni, viața este o foarte mare iluzie. Suntem în iluzie atunci când credem că totul e roz, suntem în iluzie atunci când credem că totul e pierdut, suntem în iluzie când suntem îndrăgostiți, suntem în iluzie când urâm. Suntem în iluzie ori de câte ori evaluăm viața (persoane, evenimente, contexte).

Viața ta este exact așa cum o caracterizezi tu. Ea nu te contrazice. Cumva, toate aspectele la care ai strâmbat din nas sau care te-au dat pe spate în tinerețe au devenit constelația vieții tale. De ce ți-e frică nu scapi. Dar și de ce-ți dorești trebuie să ai grijă. Tu ești marele maestru. Poți fi autorul unei simfonii sau al unei tragi-comedii. Ai devenit persoana care te scotea din  minți cândva sau cea pe care ai admirat-o cu nesaț. Starea de a fi critic este cea care a țesut decorul iluziei. Acela în care tu ești „cel mai bun” ori „cel mai rău”… crede-mă, nu contează care din ele.

Viața din afara iluziei este creată din starea de acceptare. Doar ea conține suficientă iubire și suficient respect cât să-ți deschidă ochii spre realitate. Viața netrunchiată sau neumflată de ochelarii deformatori este cea accesibilă observatorului. Da, și el își creează o lume interioară care să o reflecte pe cea exterioră (sau invers?), dar și pe aceea o observă în timp ce o experimentează.

Tu alegi între a da verdicte (în urma cărora tot tu ești bosumflat sau euforic) și a savura totul: chiar și părțile de care fugeai altă dată. Pentru că doar cu ele imaginea vieții este completă. În felul acesta, a fi spectator nu presupune a fi inactiv sau nesimțitor. Din contră, contactul cu viața va fi plenar, vibrant. Te vei umple de toate culorile vieții. Și vei fi mult mai mult decât înainte. Tu însuți. Acționând. Implicat. Prezent. Întreg.