A fi părinte este cea mai grea meserie din lume.

Copilul este cea mai bună oglindă a părintelui. În el își vede resursele pierdute, dar și defectele neasumate. Copilul reface cumva filmul vieții sale, iar el, părintele, nu mai poate face față retrăirii eșecului. E ca un nou pariu cu viața. De parcă prin copil are o altă șansă de reușită. „Fă-te tu balerină, eu a trebuit să mă mărit.”, „ Nu face greșelile mele și împlinește-mi tu visul”: ca și cum viața copilului este o prelungire reparatorie a vieții lui.

Așa că, în prima etapă încearcă disperat să-l ferească de greșeli, punându-i limite. Și limitele sunt bune pentru copil…  în anumite limite. Adică atunci când îi lasă posibilitatea de a experimenta. „Nu mânca tu, că te murdărești!” are greutatea unor lanțuri la mâini. Astfel de limite nu te lasă să crești. Părintele trebuie să lărgeasă granițele copilului permițându-i din ce în ce mai multe. Iar dincolo de adolescență trebuie să aibă încredere în ce a sădit până atunci, adică să renunțe la control, să lase responsabilitatea propriei vieți, gradat, proprietarului ei de drept. Nici o ființă nu aparține altei ființe. Atunci când încerci să pui limite unui adult, vrei de fapt să i le implementezi pe ale tale, ți-e necaz că e mai liber ca tine. Limitele oamenilor sunt propriile credințe.

În a doua etapă, părintele încearcă să-i ofere urmașului din experiența sa de viață. Doar că experiența de viață nu e transferabilă. „Ia uite ce-am pățit eu!” îl poate face pe tânăr să nu mai facă nimic, să nu mai riște („Nu mă mărit, ca să nu pățesc la fel ca tine!”). Transferabilă este frica de viață, ca atitudine. Cealaltă extremă este din categoria „Fă meseria mea!”, un fel de „fii tot eu”, uneori tatăl și fiul purtând și același nume. Orice comparație între părinte și tânăr (de la „fă ca mine!” până la „nu face ca mine!”) este o agresiune la individualitate, la dreptul de a fi o ființă unică și specială, capabilă să decidă în numele ei.

Adevărații profesori într-ale vieții sunt greșeala și suferința trăite direct. A-i proteja de asta înseamnă a-i feri de viață, de dreptul de a experimenta, de șansa de a reuși. Sunt lucruri care nu pot fi învățate decât în extremis: o boală incurabilă te poate determina să trăiești deplin, mult mai conștient, puținul rămas. Întâlnirea cu moartea cuiva asemănător ție poate fi revitalizantă, te poate impulsiona să dai sens propriei vieți, să faci ce celălalt n-a mai apucat.

A ajuta cu forța este un alt mod ineficient de a oferi expertiză „copilului” trecut de vârsta majoratului. A da sfaturi când nu ți se cer și a pretinde respectarea lor, a aduce cărți de citit cu mesaje subtile, a găsi soluții de viață pentru altul, a prelua din responsabilitatea vieții lui (a-i crește copii, a-i muta mobila din casă, a-i deschide ochii cu privire la partener) sunt încercări de a trăi în locul acestuia.

Prea multă iubire strică, pentru că sufocă. Și cine te iubește mai tare ca propriul părinte?

Tu.