Drumul de la intenție la faptă este presărat cu multe capcane care te întorc la poziția de start.

Observ că nu mai sunt funcțional într-un domeniu al vieții. Acolo lucrurile merg prost sau stau pe loc. Și cum boala lungă și nemișcarea duc la moarte, impulsionat de neputință (ca reacție la ea), de rușinea generată de pierderea unei poziții inițial recunoscute și de însăși frica de moarte, mă străduiesc să înțeleg cum am ajuns aici și să fac ceva. Problema prezentă poartă un mesaj evolutiv, restabilește un echilibru care a fost perturbat printr-o atitudine fixistă. Eu, familia mea sau strămoșii mei repetăm cu îndârjire un anume comportament, hrănind o credință cu valoare de mit pentru noi. Obișnuim să fim cumva, facem ceva într-un anume fel, suntem inflexibili în fața schimbărilor, ca o nevoie de identitate: „așa suntem noi și într-un anumit alt fel nu suntem”.

Și iată, mi-a venit rândul să mă confrunt cu o situație dificilă de viață, care deloc întâmplător, seamănă cu cele ale înaintașilor mei. Ea mă provoacă să fac eu schimbarea, să mă adaptez la nou cu o replică adecvată. Să ies din karma neamului, să fac pasul evolutiv, cruțând urmașii de blestemul familiei. Să fiu cum ei n-au îndrăznit să fie. Să mă confrunt cu adevăruri nespuse, să restabilesc ordinea prin dreptate, să umplu goluri generate de emoții interzise, să accept istorii neînțelese, judecate, condamnate de clan. Să iert și să iubesc dincolo de fapte. Am intenția să fac schimbarea cu mine.

Adică cum? Concret. Să zicem că în familia mea au fost mereu blamați bărbații care înșelau. Bărbat fiind am ajuns să înșel și eu. La prima vedere, prin faptul că sunt în pielea blamatului, îl înțeleg mai bine și cred că îl iert. De fapt la acest nivel, înțeleg doar confuzia pe care a trăit-o el, faptul că s-a simțit condus de soartă, ca într-un scenariu prestabilit. În mintea lui era un haos, îl trăgea ața, ca o nevoie vitală să repete povestea altcuiva. Era ca o boală, dar și ca o magie de vis, însoțită de o emoție devastatoare pornită din centrul ființei sale, ca și la mine.

Repetiția apare doar pentru că lecția nu a fost învățată la nivel familial. Emoția din plexul solar e ca un motoraș suplimentar activat ca să-mi dea șansa schimbării, creșterii evolutive la nivel de individ. Magia vine din alterarea contactului cu realitatea, pe care acum o văd mai roz și mai lipsită de pericol ca oricând. Ceața din minte e pentru că mă apropii de o zonă fierbinte, dureroasă a inconștientului, față de care strămoșii mei au activat rezistențe negând-o. Și lucrul de care au fugit? O emoție! Una care părea de nesuportat, una care le amenința viața: de tip neputință, singurătate, furie sau frica. Patru sensuri ale propriei ființe (reperele crucii, coordonatele existențiale), care, atunci când li se permite să se manifeste, echilibrează individul.

Înfruntarea emoției negative, întâlnirea cu ea și arderea ei, deblochează resurse revitalizante: curajul, iubirea, afirmarea și deschiderea. În felul acesta, ceva care părea rău se transformă în ceva bun, la care altfel decât prin suferință nu am fi ajuns. Raiul trebuie să fie la capătul iadului. În sensul acesta cei care au suferit deja pe pământ ajung în rai. Iar iadul nu este o pedeapsă dată de un părinte nemilostiv, ci doar drumul firesc de acces către lumină.

Abia când înțeleg că blamatul dinaintea mea m-a provocat să integrez sensul/reperul pierdut, abia când mă reîntregesc cu resursa reactivată, îl iert cu adevărat, pentru că îi sunt recunoscător. Cât despre iertarea de sine, am trăit-o înainte de a-l ierta pe el, când mi-am permis să trăiesc emoția negativă, când mi-am acceptat umanul, suferința, iadul.

Iar fapta va curge firesc, de la sine. Pentru că înainte să fac, acum sunt. Pe deplin.