Vine o vreme sau o vârstă a reflecției…

Privind peste umăr spre propriul trecut, găsim etape din viață în care am avut comportamente greu de înțeles, aproape ciudate, inacceptabile de către noi cei de azi. Ne uimește risipa de energie în direcții cumva lipsite de sens ori cu sensuri iluzorii. Parcă nu despre noi era vorba în filmul acela al istoriei personale, ci de un personaj naiv, dus pe sus de valul întâmplării. Parcă nu știam cine suntem încă, parcă ne influențau prea mult ceilalți, parcă jucam roluri strâmte străduindu-ne să părem autentici.

Și cine suntem noi cei de azi, cei ce privim superior peste umăr? Ce ne face să fim mai conștienți de prezentul nostru, mai implicați în ceea ce facem, mai treji, mai evoluați?

Dacă și despre „acum” vom vorbi mai târziu ca despre un „atunci” îndoielnic, impropriu?

Nu cumva e ca și cum viața s-ar scrie ca o telenovelă cu episoade-etape? Nu cumva fiecare capitol nou al vieții ne entuziasmează inițial de parcă în sfârșit am găsit cel mai potrivit scenariu, mânușă peste sufletul nostru, în care intrăm cu motoarele turate la maxim mizând totul pe-o carte?… Și „cartea” merge bine o vreme, în virtutea inerției propriei fantasme, pentru ca apoi lucrurile să înceapă să se repete… Dar nu pentru telespectatorii care au ratat episoade trecute, ci pentru ca actorul principal să priceapă că joacă iar doar un rol prescris, plictisitor de previzibil…

Într-un târziu rolul devine fără sare și piper, așa că detașarea emoțională impune distanțarea fizică, ieșirea personajului din decor, regizată ca o plecare într-o altă dimensiune, ca o boală, aproape ca o moarte. Noroc că dintr-un alt punct de vedere viața e inepuizabilă și că puterea de iluzionare a individului este fantastică… Va apărea la orizont o altă posibilitate, o speranță, o șansă, magică mânușă…alt rol! Așa că din cenușa vechiului episod renaște o altă etapă a vieții, mult mai asumată…

Mă întreb de câte ieșiri din decor e nevoie sau cât de aproape morți trebuie să ajungem ca să ne dăm timp să fim noi înșine, ca să permitem comunicări emoționale profunde în care să vedem și să ne lăsăm văzuți? Mă întreb ce ar trebui să văd la „acum”, ca și cum m-aș uita la „atunci”? Mă întreb ce irosesc, ce mă iluzionează, ce îmi parazitează sensul esențial, al propriului spirit? Căci nu sunt dator cu viața mea nici antecesorilor, nici urmașilor, ci mie. Iar eu nu pot trăi deplin decât cu ei.

Roluri și măști… ca niște haine la modă, prețioase, de care în cele din urmă ne plictisim și hotărâm că au devenit demodate, așa că le lepădăm iute, să nu ne tocim coatele prin rupturile din cot… să nu ne-atingă și pe noi moartea lor. Și uităm că ne-au folosit, că purtându-le am devenit filozofii de azi care privesc plini de compasiune și aproape ironici, peste umăr…

Roluri și măști… Cum ar fi viața fără ele? Mai rămâne ceva în afara lor?