Trăim în lumea noastră de percepții subiective, mai mult decât intr-o realitate comună, obiectivă. Întâmpinăm evenimentele cu un set de credințe preconcepute, prin care filtrăm situațiile de viață și, în funcție de potriviri sau nepotriviri, le răspundem cu anumite emoții, gânduri, dorințe, impulsuri și apoi acțiuni.
Ne așteptăm ca lumea să fie in acest anume fel, adică să se suprapună credințelor noastre, cele mai multe dintre aceste credințe fiind preluate ca mituri de la antecesori. Ne bucurăm atunci când prin sita acestor credințe personale, evenimentele curg cu ușurință și ajung să fie integrate în ceea ce suntem și devenim. Lumea externă percepută confirmă construcția lumii noastre interne, cu încă o cărămidă (din același lut).
În schimb, ne tulburăm atunci când apar nepotriviri și blocaje. Ne opunem întâlnirii cu noul, filtrul se înfundă și respinge ceea ce nu poate primi, negând realitatea exterioară pentru că nu se potrivește cu cea interioară.
Dar viața poate fi foarte insistentă. Ne trezim în fiecare dimineață și trebuie să confruntăm iar și iar același material de filtrat. Sau de nefiltrat!? E ca și cum cineva sau ceva mai presus de noi se incăpățânează să forțeze ochiurile sitei și ceea ce reușește să intre ne intoxică și ne înfurie, ne înfierbântă sângele, ca atunci când întâlnirea dintre agenții patogeni și anticorpi provoacă febră.
Vrem să recăpătăm controlul asupra situației, așa că încercăm să negociem, să facem pact cu dușmanul care ne-a cotropit, să înțelegem cum am ajuns aici și cum am putea îmbunătăți starea de fapt. Poate găsim rețeta magică…
Oricât te-ai strădui, tot e ca și cum în fiecare seară ești „în pat cu dușmanul”. Așa că deși ai negat, ai strigat și ai încercat să revii la putere, intrusul rămâne parte din realitatea ta interioară, așa că se justifică o mică depresie. Sau una mai mare? Ca un fel de capitulare, de recunoaștere a înfrângerii.
Și dacă totuși viața continuă și soarele răsare încă, până la urmă ne vom încălzi. Vom învăța să fim mai mult decât știam că suntem, acceptând cotropitorul ca pe un colocatar. Și când începem să avem curajul de a-l privi în ochi, începem să îl cunoaștem cu adevărat. Dincolo de toată grozăvia imaginată, vom descoperi și unele avantaje. Dacă tot am o mână în plus, aș putea s-o folosesc, nu? Colocatarul, noua mea credință, cotropitorul integrat, M-A SCHIMBAT.
Acum sunt ceva mai mult decât obișnuiam să fiu. Am ieșit din zona mea de confort cu greu, m-am ținut cu dinții de cel ce știam ca sunt, dar… ghici ce?! Această experiență m-a provocat să fiu și altceva, m-a crescut, mă simt mai flexibil, mai întreg. Noile cărămizi (dintr-un alt fel de lut) îmi permit comportamente noi.
David a supraviețuit primei experiențe de singurătate si s-a ridicat pe picioarele lui, aflând astfel că el este cineva în afara adultului față de care părea doar o prelungire.
Eliza a învățat să pună ordine între părți ale ei: să facă loc unei părți noi mai riguroase (cea care acum scrie doar cifre în caietul de matematică), fără a fi mai puțin creativă pe coala de desen.
Mihai a înțeles că treaba cu fetele nu-i ușoară deloc, dar nu s-a lăsat. A pictat trandafirul albastru pe o bucată de sticlă și a avut curajul să i-l ofere fetei de ziua ei.
Irina s-a studiat îndelung în oglindă și a descoperit că îî place domnișoara care a devenit. Și-a pus talia în evidență cu o curelușă neobișnuită și și-a lăsat părul lung, ca o afirmare a identității feminine.
Tudor a urmat un curs de actorie din care a aflat cum să își folosească vocea și respirația așa încât să fie un bun orator. De aici și până la a-și vinde creațiile cu succes, n-a mai fost decât un pas. Ca pasul făcut pe Lună. Altceva.
Doina a hotărât că și această nouă etapă de viață merită trăită. Și-a cumpărat haine noi, si-a revoluționat coafura, a încercat alte rețete de bucătărie, s-a apucat de sport, chiar și în dormitor a schimbat din mobilier. Și soțul s-a reîndrăgostit, ca de o persoană nouă. Deși s-ar fi putut ca lucrurile să se întâmple și altfel… Ea ar fi continuat să se bucure de viață ca de un dar și dacă el pleca.
Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt deci provocatoare de schimbare. Deși inițial noul ne sperie, familiarul învechit este cel care ne îmbâcsește, care ne face inadaptabili prezentului mereu schimbător. Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt șansa noastră de a evolua, de a ține pasul cu realitatea, în loc să trăim în trecutul devenit imaginar. Credem că suntem entități fixe și ne atașăm de o imagine a ceea ce suntem, de o identitate fixa. A fi altfel pare o violare a ființei. Dar viața este într-o continuă schimbare, natura, corpul nostru sunt într-o permanentă devenire. Doar mintea se agață de un detaliu și e trasă din prezent, rămânând blocată în ceea ce devine trecut.
Bunicele vor ca nepoții să trăiască într-un anume fel, bunicii vor ca valorile lor să dăinuie. Și noua generație pare de neînțeles. Ne așteptam ca ei, copiii sau nepoții noștri, să fie după chipul și asemănarea noastră. Și par extratereștri. E doar o iluzie că am putea ține lumea în loc, ca să se potrivească așteptării sau dorințelor noastre. A accepta înseamnă a ne permite înțelegerea unui fapt și a simți ceea ce deja este. Pentru ca prin asta să ne dăm voie să fim mai mult, să probăm acest nou mod de a fi, acționând.
Altfel.