Sunt un adept al democrației. Cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred într-o normalitate în care demnitarii statului servesc interesele țării și ale cetățenilor ei, din cu totul alte considerente decât unele financiare: din patriotism, din dragoste de semeni sau din nevoia de a lăsa ceva în urma lor la nivel de viață (Irvin Yalom numește această nevoie „reverberație”).
Și, da, chiar dacă mă crezi o idealistă, așa ceva există în realitate: modelul politic suedez este un exemplu în care demnitarii sunt în serviciul mulțimii și atât (fără secretare, fără șoferi, fără mașini și case grandioase, uneori chiar și fără salarii sau birou – cazul consilierilor).

Totuși noi trăim în România și nu vom putea trece peste etape. Revoluțiile sunt „furate” în general, pentru că majoritatea cetățenilor țării nu au nivelul de conștiință al avangardiștilor care au declanșat aceste revoluții. Iar conducătorii și masele se oglindesc reciproc, se merită unii pe alții.

Indiferent de rezultatul actualelor proteste de stradă, ele scriu istorie. Un fel de istorie care se scrie rar, o dată la mai mult de 25 de ani. Sunt mândră că am aprins una dintre cele aproape 300000 de luminițe din Piața Victoriei. După ani întregi de frustrare că cei ce votau ca mine erau nesemnificativi, am avut sentimentul că aparțin unui grup de oameni de bun simț, i-am văzut în carne și oase, reali, vii, semnificativi. Acești oameni nu cer măriri salariale (adică beneficii pe termen scurt), ci respectarea unor principii ale statului de drept, respectarea cetățeanului de rând în serviciul căruia să stea instituțiile (adică beneficii pe termen lung). Sunt senini, sunt pașnici, sunt frumoși, sunt tineri ca spirit deși de toate vârstele (cei mai multi sunt adulți) și au în ochi speranță.

Este o experiență rară, de neratat. Indiferent de culoarea politică pe care o ai, te invit să vizitezi Piața Victoriei zilele acestea, ca observator, ca martor al unui eveniment inedit și de amploare, ce are loc în țara asta și atrage privirile întregii lumi. Ai ocazia să iei pulsul acestei realități prin percepție directă.

În ceea ce privește contra-demonstrația, mă repet, cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred în dreptul oricui de a manifesta, chiar dacă are alte credințe, alte canale de informare și cere alt tip de beneficii. Ba mai mult, ca psihoterapeut de cuplu, am reflexul de a mă apleca să înțeleg și să empatizez cu fiecare parte a conflictului. Fiecare are adevărul său. Fiecare reprezintă o fațetă a umanului, în cazul acesta o fațetă a aceleiași Românii.

Adunarea din Piața Cotroceni are și ea ineditul său. Și aici te invit. Oamenii au ieșit pentru cei pe care i-au votat, pentru cei care le „plătesc pensiile”, pentru cei cărora „le pasă de ei”, deși nu sunt genul „protestatar”. Sunt oameni conservatori cărora le e frică de schimbare și pentru care „străin” egal „pericol”. Sunt oameni cu nostalgia tinereții lor comuniste pentru că atunci li se dădea: casă, loc de muncă, școală pentru copii, ceva de mâncare. Fabrici românești multe funcționau. Încă.

Nu a contat că în timp, din lipsa investițiilor, aceste fabrici au dat faliment. Nu a contat că ideea de comunism era o utopie care a funcționat doar până s-au terminat resursele capitaliste pe care statul și le-a însușit. Nu a contat că orășelele în care nu au venit investitori străini după revoluție au murit economic. (Piteștiul a supraviețuit pentru că Dacia a fost preluată de Renault. Mediașul s-a prăbușit pentru că nu a atras atenția „străinilor” și nu s-a putut autofinanța.) Au păstrat doar amintirea luminoasă în care cineva avea grijă de ei. Sunt oameni mai săraci și mai bătrâni decât cei din Piața Victoriei. Libertatea este un termen prea abstract când ți-e foame. Nu mai vezi că banii de pensie vin din impozitele „corporațiilor străine” și de la cei activi în piața muncii, îl vezi doar pe tăticul din televizor care împarte acești bani și pe poștașul care îi aduce la ușă. Concretul e mult mai aproape când ai nevoie azi și nu știi dacă mai există pentru tine ziua de mâine.

Apoi… dacă de-a lungul vieții ai vorbit trei limbi, cu vârsta o uiți întâi pe a treia, apoi pe a doua și rămâi cu prima, pe care o subțiezi până la înjurături. Astea se pierd ultimele. De aici nostalgia după un tătic dur, prima limbă, cea mai familiară. Deși ai avut și perioade mai avangardiste în gândire, limbajul mai nou s-a șters… a rămas doar cel vechi, ca un dictator fără opoziție. Se pierde cognitivul, rămâne emoționalul. „Ce dacă mă umilea?, așa mă iubea el! Și mi-e dor de iubirea aia! Mai ales că tu, copilul meu, nu mai respecți valorile mele, nu mi te supui cum m-am supus eu tatălui meu, ești spălat pe creier și manipulat de străini. Când vrei să schimbi trecutul, e ca și cum vrei să mor eu. Și o să-ți pară rău, cum și mie îmi pare după cei pe care nu-i mai am. Să ții minte!”

Sunt convinsă. O să îmi pară rău. O să privesc nostalgică viețile voastre și tinerețea mea. Am trăit 20 de ani în comunism: am stat noaptea în frig lângă mama la coadă pentru o sticlă de lapte, mi-a fost frică de telefonul ascultat sau că aș putea fi scoasă în careul școlii și umilită ca alții. Mi-ai spus „Nu mai știu dacă în vremurile astea e bine sau nu să crezi în Dumnezeu…” și nici nu mi-ai spus în ce altceva aș putea să cred. Dincolo de luminile pe care ți le-amintești tu, eu n-am să uit umbrele. Și le accept pe toate ca pe niște realități trecute, așa cum am acceptat condiția de a fi copil într-o lume construită de voi, deși am perceput-o ca fiind strâmbă.

Și n-am să uit că a fi bătrân e mai greu decât a fi om activ. N-am să uit că odată cu condiția de pensionar o să capăt reflexul de a ține timpul în loc sau de a-mi impune credințele despre viață, ca și cum asta ar face ca tocmai ea, viața mea, să nu se mai scurgă ca nisipul printre degete. Am să țin de curiozitate și de speranță, știind că frica și regretul mă duc mai aproape de moarte. N-am să uit că-mi va fi greu să-i privesc în ochi pe cei tineri cu haine scumpe și cu idei ciudate în cap. Pentru că tocmai am trăit asta acum prin tine, tată. Accept că există șanse mari să mă senilizez. Dar azi eu construiesc realitatea acestei lumi. E responsabilitatea mea. Nu sunt nici copil, nici pensionar, sunt adultul pe val care alege schimbarea, care știe exact ce principii vrea să sădească în sufletul copiilor săi. Care are de plătit și școli și pensii. Sunt responsabilă și față de copiii mei și față de tine. Și față de trecut și față de viitor.

Așa iubesc eu!