Nu-i așa că nu v-a mai ars de nimic după marea cacealma? Nu-i așa că parcă v-ați pierdut sensul, vi s-au îngreunat brațele, umerii, sufletul și tot entuziasmul dimineții s-a dus pe apa sâmbetei?

Dezamăgirea, bat-o vina! Dez-amăgirea… Ne amăgisem.  Iar acum ne-am dezumflat ca un balon fâsâit.

Pe 22 decembrie 1989 împlineam 20 de ani și credeam că Ceaușescu era unicul dușman al democrației în România. Trei zile a durat amăgirea mea că Revoluția a fost o revoluție. Crăciunul sângeros cu un spectacol terifiant repetat la nesfârșit pe ecranul TV părea hrănitor pentru compatrioții mei. Nu așa îmi imaginasem democrația. Ceaușescu nu mai era, dar țara rămasă îl oglindea perfect. O țară de criminali barbari, avizi de sânge, ca și „revoluționarii” proaspăt instaurați la putere. O caricatură de proces și o execuție urgentată, pe care poporul le digera tacticos, cu respirația tăiată, încă o dată și încă o dată, ca un necrofag care regurgitează ca să o ia de la capăt.

Apoi au renăscut partidele istorice. Ion Rațiu era întruparea democrației spunând în mai 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!” Sublim. „Deci se întâmplă în țara asta!” mi-am zis. Amăgire.

Iunie 1990. Mineriadă. Tot în țara asta. Suflet chircit. Dez-amăgire. Fâs.

La fiecare votare am crezut iar și iar că poporul s-a mai maturizat. Că liderii politici au mai evoluat și ei. Că au depășit nivelul grobian al interesului personal. Amăgiri și dezamăgiri repetate.

Au trecut cei 20 de ani din previziunea sumbră a lui Brucan. Realitatea a devenit și mai sumbră decât previziunea. Popor cu inerție de oțel.

Băiatul meu a votat prima dată acum 2 ani și mi-a fost greu să-i urmăresc panta ascendentă a entuziasmului că votul său contează, pentru ca apoi să-l simt în cădere liberă, șocat de preferințele acestui popor.

De ce n-am plecat, o să mă întrebați, să caut țara mai potrivită pentru așa o prințesă? Am fost la un pas de a pleca, dar am avut conștiența dezrădăcinării. Am înțeles la timp că neamul ăsta mă oglindește și pe mine. Că nu doar conducătorii sunt ceea ce este țara. Și eu sunt România și nu am unde să fug de ea. Iar dacă aspir la un pic mai mult, am de făcut ceva despre asta aici. Așa că am continuat să-mi fac treaba.

Astă iarnă am aprins o luminiță în spatele unei foi galbene în Piața Victoriei. Aveam lacrimi în ochi nu pentru că ne vedeau „democrațiile lumii”, ci pentru că îi simțeam pe cei de lângă mine, cu inimile lor ciudate ca a mea, cu speranțele lor în mai binele acestei țări, în ciuda istoriei amărâte, în ciuda dezamăgirilor repetate. Eram mulți și concreți, palpabili. „Deci se întâmplă în țara asta!”

N-am să vă povestesc și ultimul episod, e prea grotesc și îl știți cu toții. Votarea supravegheată m-a dezamăgit la fel de tare ca și ultimul cuvânt al premierului blamat. Era despre el, eu mă așteptam să fie despre țară.

De ce vă spun toate astea cum? Am nevoie să simt inimile voastre ciudate ca a mea. N-ați avut și voi o migrenă cumplită după aceea? Spuneți-mi că se mai întâmplă în țara asta…