Când gerul se prelinge peste noi
și pomii goi încep să-nțepenească,
ne-ntoarcem toți acasă la părinți,
lumini din brad și inimi dragi să ne-ncălzească.

Bat tobe, ne-agităm și pregătim,
ne strângem mulți și facem gălăgie,
ciocnim pahare, chicotim, pălăvrăgim,
să n-auzim tăcerea ce-ar putea să fie…

Un timp, un an întreg, s-a perindat,
zilele rând pe rând și-a măturat:
zile cu griji, cu lacrimi, cu neghine,
zile mai bune, mai curate, mai senine.

Izbânzi, eșecuri, năzuințe-mbobocite,
minciuni, regrete, neputințe nerostite,
mărunte bucurii din dimineți albastre,
apusuri obosite, cugetări măiastre,
migrene, junghiuri, zbateri între coaste,
acel doinit de mierlă, acea noapte cu astre
sunt, iată… pe sfârșit. Alene, se pogoară
tăcerea dintre ani și ne-mpresoară…

Iar printre fulgi bălai, reflectă-se-n ferestre
imagini dintr-un film ce nu mai este.
Voci dragi hai-hui răsună de prin colțuri într-o doară,
demult apuse, astăzi ne surprind și ne-nfioară.

Și peste dulci iluzii, mari și mici,
răsare adevăru-acum, aici:
Ca ani-aceștia scurși de-atâtea ori,
și noi suntem, cu toții, trecători.

În anul care tocmai vine ne-om urni,
în horă iarăși vom intra, ne-om strădui.
Suntem datori cu-atâtea țeluri ne-mplinite,
deși-am uitat atâtea vise ruginite.
De fapt, de-agonisit, ce mai avem?
Și câte liste de bifat mai vrem?
Spre ce-alergăm, până la urmă? Nu prea știm…
Sau… Ce conteaz-anume, ca să fim?

Crăciunul viitor ne-om strânge iar, care-om mai fi.
Ziua de azi, emoția de-acum, e tot ce-avem, să știi!