Fericirea este un concept abstract care definește o stare de armonie fizică, psihică și spirituală de scurtă durată guvernată de o emoție de bucurie intensă, de o senzație de prea-plin sufletesc. Ea are valențe diferite de la individ la individ. Un apus de soare, un tril înaripat, a face sau a consuma artă, a depăși un obstacol sau propriile limite, iubirea împărtășită, sacrificiul matern sunt dovezi de subiectivism în materie de fericire. Pe toate însă le-aș încadra în categoria: conversații cu Dumnezeu, pentru că, într-un fel sau altul, toate sunt moduri de a contempla viața (dinăuntrul sau din afara ta).

Eu cred că a fi fericit este o stare naturală de prezență, care ne inundă din fragedă pruncie, odată cu primii zori ai conștienței, și de care ne depărtăm doar ca să îi putem recunoaște valoarea atunci când o reîntâlnim. A fi nefericit mi se pare la fel de sănătos și de prezent, ca experiență de scurtă durată. Grav este să fugi de oricare dintre aceste stări, ca de o slăbiciune. Când de fapt tocmai această vulnerabilitate ne face umani.

„Fericirea este la un gând distanță” pentru că gândul (o amintire de care stă legat un resentiment, o grijă cu privire la viitor) este cel care ne separă de starea de bine, ne scoate din prezență. Prelungirea exagerată a fericirii (euforia) ține de iluzie și de patologic în aceeași măsură ca și depresia (tristețe intensă, prelungită). Gândurile ne bombardează diabolic tocmai pentru a ne alunga din Paradisul (care altfel ar deveni banal) pe care, odată pierdut, ni-l imaginăm în note nerealiste. Năzuim după bani, confort, faimă pentru că sperăm că ne vor oferi contextul unor întâlniri umane semnificative. Că prin ele vom fi acceptați, recunoscuți de ceilalți. Nu avem încredere să ne oferim direct și scoatem la înaintare o funcție importantă, o haină de firmă, un act de proprietate.

Eu cred că fericirea este dată de intimitatea sufletească: tu cu tine și tu cu alt seamăn. Amândouă.

Părinții noștri au trăit o mare parte a vieții într-un regim totalitar în care prietenii îi trădau, în care lucrurilor nu li se spunea pe nume, în care masca era la mare preț și garanta reușita în viață. Și asta i-a înstrăinat de ei înșiși, i-a făcut să piardă contactul cu propria ființă. Adolescenții noștri se rănesc din prea multă libertate, pentru că lipsa regulilor nu le mai conferă granițe. Noi, cei dintre cei prea înrobiți și cei prea liberi, nu mai știm să definim fericirea. Încă simțim teama de a scoate masca, încă interpretăm ca fiind periculos a comunica real. N-avem nici exercițiu, nici curaj pentru asta. Trăim ca roboțeii sau cel mult ca actorii buni, după scenarii prestabilite, după o morală neasumată, viața nu-știm-cui.

Vine o vârstă când capeți înțelepciunea de a învăța de la copii. Ați auzit de „Adevăr sau provocare!”? Este un joc în vogă la puștii în jur de 10 ani. Despre „scoate masca!”, „spune-o!”, „asumă-ți!”, „fii viu!”. Și fericirea nu e garantată. Uneori procesul este foarte dureros. Ceea ce e sigur este că, fericit/nefericit, vibrezi, se mișcă ceva în tine. Indiferența ne omoară. A evita contactul interuman sau a-l superficializa: asta este alienant, asta ne aplatizează, ne îmbătrânește, ne îmbolnăvește. De teamă că vom fi răniți, ratăm viața.

Fericirea este adevărul despre tine: la care ai curajul să te uiți și pe care îl afirmi, îl exprimi în relația cu ceilalți. Asta te pune în contact cu resursele tale și te impulsionează să acționezi conform potențialului propriu. Cineva te-a făcut cândva să te simți vinovat pentru ceea ce ești: atunci ai ales să renunți la tine și ai uitat cum este fericirea. Regăsirea sinelui (reîntâlnirea cu copilul interior) te va umple de iubire pentru tine și pentru ceilalți (pentru că respectându-te vei învăța să respecți). Vei înțelege că și a fi nefericit este o formă de iubire, de recunoaștere a vieții și a ceea ce ești. O vei trăi scurt și vei permite curgerea spre starea următoare… oare care?