Ce frumoasă ar fi lumea dacă odată cu vârsta am deveni mai maturi emoțional! Ce bine ar fi să fim înconjurați de înțelepți în ale vieții, care să ne respecte, să ne susțină când ne e greu, să ne aprecieze eforturile, să ne aline zbuciumul interior, să ne iubească așa cum suntem.

Realitatea este că e penurie de oameni calzi și așezați. Așa penurie, că nici nu reușim să avem o reprezentare mentală clară a maturului ăsta. S-ar putea să treacă pe lângă noi și să nu îl recunoaștem sau să ni se pară teribil de ciudat. E greu să credem în intenția lui curată. Nu credem nici că merităm să fim tratați atât de special.

E aproape imposibil să ni-l imaginăm pe acel părinte hrănitor pe care îl așteptâm de o viață, când chiar conceptele despre maturitate sunt neclare și uneori contradictorii. Confuzia a fost creată tocmai de psihologii care ani buni au bătut moneda cu adultul puternic și independent, un 007 care își reglează singur emoțiile și nu are nevoie decât de el pe lumea asta. Iubirea însăși părea scoasă în afara legilor lumii adulte, pentru că iubind riscam să devenim dependenți, invadați, pierduți. Imaturi, adică.

O foarte mare parte din munca mea ca psihoterapeut este să-l scot din capul oamenilor pe 007 ăsta seducător și rece și să le dau înapoi credința în iubire.

Oameni buni, știința a legiferat iubirea! Toată cercetarea din domeniul psihologiei din ultimii 20 de ani a ajuns la concluzia că suntem cu toții ființe vulnerabile, dependente de iubirea aproapelui. Vă place sau nu, asta e realitatea. Avem nevoie de iubire ca să fim fericiți și ca să nu ne alienăm. Indiferent ce scrie în cardul nostru de identitate.

Și ce punem în loc, după ce îl detronăm pe 007 cel rațional și focusat pe soluții, modelul de perfecțiune umană cu care am sperat să ne asemănăm măcar pe ultima sută de metri a vieții? Ce alte cerințe imposibile trebuie să atingem ca să nu mai fim catalogați drept egoiști, răsfățați, infantili, atunci când strigăm după iubire?

A fi matur emoțional înseamnă să poți susține creșterea altcuiva. Să faci față frustrării atunci când copilul tău face o criză de isterie („tantrum” în limbaj sofisticat, psihologic) și să rămâi atent la nevoia lui ascunsă. Să faci față frustrării atunci când îți vine adolescenta pilită acasă și să rămâi interesat ce dificultate emoțională traversează. Să faci față frustrării atunci când partenerul tău este depășit de situație și strigă, plânge, amenință, pedepsește ori se teleportează în altă galaxie. Să vrei și să poți să asculți ce e în sufletul său.

Credeați c-am terminat? Mai e una, Să faci față frustrării atunci când tu ești depășit de situație și să îți permiți să fii atât de vulnerabil încât să ceri ajutor, înțelegere, consolare. Cu subtitrarea: „Ești foarte important/ă pentru mine și numai iubirea ta mă poate alina!” în loc de „Nu ești în stare să îmi oferi ce am nevoie și niciodată n-o să fii mai bun!”

Ce înseamnă să fii depășit de situație? Să-ți vină să urli ori să-ți vină să pleci. Să simți neputință, singurătate, epuizare, durerea de a nu fi înțeles de celălalt, de a nu fi ascultat ori de a nu fi apreciat. Când pățim asta (și ni se întâmplă tuturor!), reflexul este să ne simțim nedreptățiți de celălalt și să îi arătăm furie, jale resemnată sau indiferență. Iar răspunsul lui va fi din același registru: furie, jale resemnată sau indiferență. Căci reactivitatea naște reactivitate. Deconectează și lărgește spațiul dintre noi.

Matur nu este cel neatins de emoții care critică și reproșează dintr-o poziție de superioritate. Deși așa făceau oamenii mari ai copilăriei noastre. Matur este cel care funcționează cu toată ființa lui, cu minte și inimă. Care empatizează cu cel vulnerabil și îl susține. Care are nevoie și el să fie susținut când e vulnerabil.

Matur este cel care ascultă lumea interioară a celuilalt ca să o aline. Matur este cel care își ascultă propria lume interioară, o împărtășește celuilalt și îi recunoaște puterea de a-l ajuta.. Matur este cel care acceptă că toți suntem vulnerabili emoțional și că avem nevoie unii de alții. Fără excepție.

Acum, că știți asta, trebuie să vă dezamăgesc spunându-vă că nu-i de-ajuns să știți. E nevoie de timp (și poate de ajutorul unui terapeut) până când în fața conflictelor inerente, să simțiți starea de vulnerabilitate (personală sau a celuilalt) și să opriți tăvălugul. E nevoie de timp  ca să experimentați împreună cu partenerul vostru, din pași mici, comportamente noi. Căci e mai ușor să te maturizezi în cuplu. Veți alege cine e mai vulnerabil și cine poate oferi suport. Apoi cel alinat conține la rândul său.

Vă ascultați astfel sufletele pe rând, făcând din două perspective un tot mai cuprinzător. Experiența nouă va fi una de conectare prin empatie față de vulnerabilitatea celuilalt: „Și mie mi se poate întâmpla asta.”

Concluzia este că subiectul discordiei e iluzoriu. Nu-i despre bani, soacră sau copii. În spatele oricărui motiv de ceartă stă mereu întrebarea: „Ești aici pentru mine?”