Ieri vorbeam despre iluzie. Azi voi vorbi despre certitudine.

Singura certitudine a vieții este a dărui. Expresia „a da din tot sufletul” exprimă faptul că atunci când dăruiești, dai din tine. Și pentru că faci loc, tot acolo vei primi, pentru că ai pus fluxul în mișcare. A da către toate oglinzile tale (către toți cei pe care îi întâlnești) înseamnă a primi chiar în clipa aceea și a fi complet. Când iubești, te iubești. Când accepți, te accepți. Când respecți, te respecți. Și când urăști, te urăști… e tot bidirecțional. Dar e constrictiv, e blocant, e distructiv.

Deci când dai, te dai și ești primul beneficiar. Cel mai frumos exemplu este a fi părinte: îți oferi propria viață și primești viață înapoi. A fi părinte este un mare dar. La început mama și copilul își împletesc viețile într-o dependență fiziologică.

Orice dependență de dincolo de această perioadă timpurie (alimentară, de alcool, de substanță, de o persoană, de muncă, de calculator, de jocuri, etc) exprimă nevoia de iubire de mamă. O căutare fără sfârșit, de altfel, în cerc vicios. Un dor de infinit, de nesatisfăcut atât timp cât te cauți unde nu ești… Iubirea mamei nu te-a crescut suficient cât să-ți ajungi, cât să stai în picioare. Și atunci cauți altă cârjă. Cât despre a da iubire… misiune imposibilă, cât timp nu crezi în propriul izvor.

Înțelepciunea vieții este atinsă atunci când, pentru că te iubești suficient, poți susține, poți conține o altă persoană (prieten, fiu, pacient… orice om!). Când poți fi părinte spiritual pentru cineva.

Abia acum înțeleg că „darul nașului” trebuie să fi fost de neprețuit la origini.