Cum spunea Nichita, Marele Blond, ne-am îmbolnăvit de moarte într-o zi, când ne-am născut. Cum spunea Osho, destinația este începutul călătoriei. Dacă tot acolo ajungem, de ce facem atâta pe nebunii pe drum? De ce îl invidiem pe vecin? De ce ne zbatem să fim primii cu orice preț (a se citi: cu prețul vieții)? De ce nu ne oprim mai des să ne bucurăm de nimic, adică de infinitele posibilități nealese încă, precum un copil uitat într-un magazin de jucării de Crăciun? De ce nu ne onorează puterea de a alege o cale (conștienți fiind de toate celelalte) și creativitatea din a o urma? De ce deciziile noastre nu sunt mereu pline de bucurie și de entuziasm și trăim iluzia lui „uf, trebuie să…”? Și de ce nu o luăm de la capăt cu aceeași poftă de joc, după ce greșim? De ce pierdem libertatea de a alege, doar pentru că s-a închis un drum și ne autorestricționăm pentru celelalte? De ce ne pedepsim, de ce nu ne iertăm, de ce nu avem grijă de noi?

De ce ne e atât de frică de moarte, când de fapt n-o vom experimenta conștienți (ci ca pe somnul cel mai fără de vise)? În fiecare clipă murim și ne naștem: suntem chiar clipa care nu mai e și iar e… În fiecare clipă gustăm nimicul și totul. Limitele și infinitul. Sosirea și startul. Căderea și șansa altui salt. Și fiecare clipă vine cu alte posibilități, pentru că noi suntem altcineva decât eram acum o clipă. Doar credem că ne știm pe de rost, doar ne păcălim că de prea cunoscători ai vieții am devenit atât de precauți. Doar ne construim imagini distorsionate despre noi înșine, statui stoarse de viață în fața cărora ne plecăm: „eu așa sunt, eu asta obișnuiesc, mai mult nu pot…”

Și cum ar fi să uităm cine știam că suntem și să ne folosim iar toate resursele ca în copilărie? Și să nu ne mai fie rușine de vulnerabilitățile noastre. Copiii plâng în secunda asta și râd în următoarea. Poate pentru că nu au de dovedit nimănui ce mare suferință trăiesc, ce multă treabă au, ce nedreptate li se întâmplă. La ei până și plânsul e cu poftă, nu cu ciudă. E despre ei, nu despre alții. Ei încă își permit toate emoțiile din lume, intense și scurte. Și nu și le lipesc de suflet ca pe etichete: „Eu sunt trist.”

Și cum ar fi să acceptăm tot ce ni se întâmplă, atenți la corpul nostru și la lumea fascinantă în același timp? „Băiatul a obosit.” spune copilul despre el, pune capul jos și adoarme-ntr-o secundă. Și câtă genialitate în a se vedea din exterior. De ne-am păstra abilitatea asta măcar cât să-nțelegem cum ne văd ceilalți. Copiii chiar se văd întâi în ochii celorlalți. Sunt ceea ce văd ceilalți despre ei într-o asemenea măsură, încât continuă să se perceapă din afară, fără conștiența eului, deși mult mai în contact cu nevoile și cu propriul corp decât oricare dintre noi.

Copiii înțeleg nespusele. Copiii ascută pașii furnicii. Copiii trăiesc acum, nu în ieri, nu în mâine. Copiii știu să râda cu toate celulele. Și să plângă la fel.

Cum ar fi să trăim clipa asta ca un copil? Cu prezență și cu fascinație. Cu încredere și cu deschidere. Cu sinceritate și cu acceptare de sine… cu autenticitate. Pentru că suntem parte a acestei clipe unice. Pentru că numai noi putem fi ceea ce suntem acum și aici: cu exact acest gând, cu exact această emoție, cu exact acest univers interior, făcând exact ceea ce facem, exact cum alegem să facem. Copilul se crede centrul universului, toți par să graviteze în jurul lui. E păcat să uităm că ne suntem cea mai importantă ființă din lume. Și că lumea nu este într-un fel sau în altul, pentru că este incredibil de în toate felurile și doar noi o percepem îngust.

Și cum ar fi să ne oprim langă un alt om la întamplare (oare?), să îl ascultăm cum n-a mai fost niciodată ascultat, să luăm de bun tot ce spune (pentru că și o minciună este realitatea lui) și să îi oferim secunde de iubire. Să înțelegem că pe noi ne-am iubit, că ne-am dat voie să fim sau să ne-amintim că am fost ori că vom fi și noi ceea ce este el acum.

Un om… și mintea lui (ochelarii prin care privește lumea).