Întâi am înțeles că n-am ce să caut. Că acea cunoaștere care ne-ar putea face să înțelegem rostul și misterul vieții este o iluzie. Că nevoia de a ști este un alt fel de lăcomie. Că nu există dreptate, siguranță, bun simț sau garanții decât ca aspirații, ca motive ale zbaterilor noastre. Abstracțiuni imposibil de atins.

Apoi am înțeles că sunt totul și nimic. Că toate virtuțile și păcatele omenești sunt oglindite de nenumărate fațete ale eului meu, pe care dacă le pot doborâ, lepădându-mă de tot ce simt și gândesc, rămân o fărâmă de divin, esență și adevăr, pace și liniște.

La sfârșit am înțeles că orice-aș face, schimbarea pe care o pot produce este neglijabilă. Nu doar că sunt rea, dar voi rămâne așa oricât aș învăța, oricât m-aș dezvolta și forma, oricât m-aș strădui, pentru că voi rămâne om, glod, țărână. Iar ceea ce experimentez când meditez, când iubesc, când mă las purtată de muzică sau când ascult cuvintele venite de nu-știu-unde ca să le scriu eu… prin canale deschise mă disip în afara corpului, mă înalț, mă apropii de cer, mă simt măreață și fără limite, pentru ca apoi viața să-mi arate ce mică sunt, căzând de foarte sus. N-am să fiu perfectă niciodată. N-am să ajung la capătul căutărilor, n-am să găsesc secretul, leacul, fericirea omenirii. N-am să fiu mai mult decât sunt deja. N-am să încetez să mă simt vinovată de ceea ce nu pot fi.

Am plâns în hohote pentru naivitatea Laurei, pentru cât de frumoasă o făcea entuziasmul căutării. M-am întrebat ce urmează. Cum va fi să nu mai aștept nimic. Să mă accept înfrântă. Să nu mai am pentru ce lupta. Ce căuta. Cum să fiu. Este un moment în care omul matur poate ajunge la renunțare, resemnare și o mare tristețe. Eu, perfecționista, fără scop, cum să supraviețuiesc? Eu, care iubesc să învăț, cum să accept limitele cunoașterii? Eu, prințesa, cum să mă văd urâtă, limitată, neputincioasă? Cum să nu doresc? Cum să nu visez?

Tac. Uit. Nu vreau nimic. Nu simt. Aproape că nu sunt. Singurătate rece. Nici pe mine nu mă mai am, am pierdut acest privilegiu. Sunt fără de mine, într-o ureche, ascultând nimicul, haosul dintre stele… sau dintre celulele mele.

***

Așa arăta depresia mea ieri. Și m-am aruncat din pat, și m-am împins pe ușă afară pentru că urma să întâlnesc un profesor nou (formator la școala de psihoterapie pe care o urmez)…

Și… surpriză!  Arăta a înger blond, a manechin cu dimensiuni standard, a expert proactiv excelând în domeniul în care eu clădeam vise până ieri. Și dintr-o dată a devenit modelul meu. Mi-a umplut tolba cu sentimente sclipitoare, gânduri proaspete și vise frumoase. Și ce dacă e doar o iluzie? Și ce dacă m-a re-legat de pământ? Și ce dacă e doar un sens efemer? Îmi place să gust această iluzie, s-o trăiesc aici și acum, dându-i viață.

Îmi place să mă lupt cu imposibilul știind că drumul merită mai mult decât luminița de la capătul tunelului. Îmi place să fiu atât de mică încât să mă joc de-a viața, fără s-o iau în serios. Repet în minte și nu mă mai satur de vorbele pe care mi le-a spus… „Orice lucru care înaintea ta s-a întâmplat prost, după tine are șanse să se întâmple mai bine” și „Credibilitatea se câștigă prin rezultate”.

Cine mi-a trimis acest înger? A funcționat legea atracției? Cui îi pasă să știe răspunsul? Mie nu.