Uneori sunt toată supărare.
Țâfnoasă, urâcioasă, bosumflare.
Mă tulbur și văd negru înainte.
Să nu-ndrăznești cumva să-mi stai în cale!

Încerc să râd și trag sfios de buze,
Să văd dacă le păcălesc,
Dar ele sunt experte-n zâmbet acru.
Tot rictusul macabru-l nimeresc.

E un venin clocotitor în mine,
Ce pune-n focul gândurilor negre paie.
Am ochii mici și pumnul strîns se ține
De parc-ar lua o lume-ntreagă la bătaie.

Parcă dreptatea mea e hărțuită
Și-mi pun tot sufletul în jocul pentru ea.
De lume, viață, îngeri sunt nemulțumită.
Cu toții s-au vorbit să fie împotriva mea.

Și mă răstesc la toți nevinovații,
Chiar dacă umbra mea observă că greșesc.
I-un tăvălug răzbunător în propoziții
Și nu am timp destul ca să mă răzgândesc.

Cei care mă iubesc încearcă să mă-mpece.
Mă mângâie cu voie bună și cu grija lor.
Dar țâfna mea e mândră și nu vrea să plece,
Cuțitu-mi răsucește-n rană ca să mor.

Mă doare-atunci și ziua care trece
Pierdută într-o bătălie fără sens,
Din care, oricât s-ar întrece,
Nimeni nu e învingător, iar io-s învins.

Epuizată,-mbătrânită și urâtă
Adorm într-un târziu cu fundu-n sus,
Coșmaruri pân-la ziuă mă frământă,
Mefisto în cocktail de vise-otrav-a pus.

Și dimineața cea grăbită când apare
Curioasă și pusă pe șotii, la fereștri,
Cu ochii cepe-n riduri Laura tresare
Și singură se-ntreabă…„Ce zici, azi zâmbești?”