Deunăzi am învățat un exercițiu-joc înspirat dintr-un ritual de vindecare al incașilor din Anzi. Se spune că Mama Pământ, stăpâna lumii de jos este protectoarea părților de umbră ale sufletelor. O călătorie pe meleagurile ei prespune confruntarea cu vulnerabilitățile noastre, cu părțile din noi pe care ne e greu să le privim direct. Un mod vindecător de a recupera aceste părți de suflet este metafora, povestea călătoriei în cele șapte temple din străfunduri. Am folosit acest exercițiu pentru a descifra sufletul unui prieten.
Printr-o formulă simplă, fără greș, se făcea că mă puteam transforma în praf de stele și cu puteri de zână să mă strecor oriunde. Mi-am început căutarea sfredelind pământul pe sub pietre și ochiuri de apă pân-am ajuns la un râu. M-am presărat în el și m-am lăsat să curg până-n tărâmul de dincolo.
Părăsind râul am pornit spre Templul Energiei. Era constuit din piatră roșie și-n interiorul lui am găsit un băiețel de vreo 5 ani care pierduse ceva important. Era trist, speriat, singur, confuz. Nu era nimeni să-i sară în ajutor și nu făcea față acestei pierderi. L-am mângâiat pe creștet și am pornit mai departe.
Templul Bucuriei era portocaliu. Aici am găsit contractul de viață pe care băiatul îl semnase. Pe foi îngălbenite era scris că vinovații trebuie să plătească și că doar prin luptă și sacrificii se poate redobândi bunul pierdut. Un drum lung de căutări primejdioase trebuia urmat.
Templul Înțelepciunii era galben-auriu dar înăuntrul lui atmosfera era familiară: un fotoliu uriaș acoperit de o blană albă era înconjurat de stive de cărți așezate direct pe podea. Lemne trosneau în foc. Doar micul altar aurit amintea de fastul exterior și aici am găsit daruri pentru copil: o baghetă albă, magică să-i dea puteri nebănuite și o carte cu pagini albe în care el să-și scrie peripețiile vieții al cărei erou este.
Templul Iubirii era verde-smarald și-am întâlnit în el copilul interior. Mingea era preferată în jocul lui. Îi plăcea faptul că sărea în toate părțile, surprinzându-l mereu. Nu-și dorea să aibă control pe traiectoria următoare a mingii, știa ca uneori o poate scăpa și totuși jocul continua. Arcul cu săgeți îl atrăgea alteori. Era distractiv să-și găsească ținte și să încerce să le nimerească. Uneori reușea, alteori nu, dar copilul nu-și pierdea entuziasmul și increderea în el și nu se plictisea de acest joc. L-am întrebat ce-i mai place să facă și mi-a vorbit despre mare. Necunoscutul îl fascina. Cunoștea o foarte mică parte a mării și era conștient că niciodată n-o va stăpâni. Și asta nu-l împiedica să se bucure descoperind părți noi în lumea magnifică a mării. Mesajul pe care-l avea de transmis acest copil era despre limitele cunoașterii, despre inutilitatea căutării fără sfârșit, despre absurditatea nevoii de control versus a lăsa să te surprindă viața, despre scopuri mereu noi care nu se împlinesc tot timpul.
Templul Maeștrilor era albastru-safir și muzica solemnă vibra între pereții săi. Învățați mai tineri sau mai bătrâni erau așezați pe scaune ca într-o sală de conferințe iar în față, pe scena luminoasă liderul lor era… surpriză! chiar prietenul meu.
Templul Libertății era în câmp deschis. O răscruce de drumuri trona în mijlocul său. Linia trecutului era un drum întunecat, denivelat, prăfuit, greu de parcurs. Prezentul era răscrucea luminată, iar viitorul era lumina însăși. De parcă ceva din prezent avea însemnătatea unei conștientizări. Prietenul meu stătea în răscruce însoțit de părinții săi divini.
Templul Viselor avea toate culorile universului și fiecare (chiar și cele mai întunecate) avea frumusețea ei. Am întâlnit aici animalele de putere ale prietenului meu: vulpea și lupul. Vulpea era foarte inteligentă, cunoștea o mulțime de lucruri, știa să facă grozăvii, chiar șiretlicuri, era cochetă și faimoasă. Lupul părea când singur cu sine, când înconjurat de grupul lui, haita.
M-am întors la râu, la ochiuri de apă, pietre, pământ și mi-am regăsit prietenul la suprafață. I-am adus darurile, animalele de putere și mesajul copillui interior pe care le-a redobândit, întregindu-și sufletul. El a înțeles că ceea ce pierduse a avut dintotdeauna, doar rămăseseră cumva în umbră… și nu le mai văzuse.
Și pentru că povestea lui a fost foarte frumoasă mi-am dorit să v-o împărtășesc.
Mi-ai facut ziua mai plina. Savuroase metafore…
ApreciazăApreciază
Minunata si plina de învataminte incursiunea prin cele sapte Temple, draga Laura! Felicitari si multumiri! Cu mult drag, Valerica
ApreciazăApreciază
Cunoscându-l pe prietenul t?u pot spune c? sunt tulburat? de semnifica?iile simbolurilor. Dac? ?i pentru mine toate au sens…. m? gândesc ce bog??ie este pentru prietenul t?u!
ApreciazăApreciază