Venim pe lumea asta goi
Și ei ne dau un nume
Ce credem că e despre noi,
Ne place să răsune.
Apoi de mamă ne legăm,
Devenim cine suntem:
Ne trebuie să ființăm
Un om să ne asculte.

Și peste tată, surori, frați,
Mătuși, unchi și bunici,
Prietenii sunt preferați,
Ne trebuie iubiți…
E ca și cum știm că putem
Să oferim iubire
Și dor nespus să o avem
Provoacă devenire.

Și cunoștințe-acumulăm
Ațâțați de căutare,
Apoi ne identificăm
Cu profesia Cutare.
Și când, iată, ai un fiu,
Întrebi cu uimire:
„Oare cum puteam să fiu
Când nu erai, copile?”

Case, conturi și mașini,
Standarde de viață
Numele par că-ți susțin…
Ești doar o paiață!
Doamne, câte-ai adunat!
Și cât ești de mare!
Nu-i așa că-i fascinant
Că poți sta-n picioare?

Dar, vai, astăzi ți-a plecat
O ființă dragă…
Și-acum cine ești de fapt?
Pari așa beteag / –ă…
Și aici ce-ai mai pățit?
Iată, te-au furat hoții,
Dar pare mult mai cumplit
Că n-ai actele, nu zloții…

Și copilul s-a desprins:
Poate singur să trăiască.
Ce din tine a pretins
Că tu-l faci să viețuiască?
Și perechea ta se pare
Că se tot desprinde…
Ce rămâi și unde doare?
Ce se tot prelinge?

Fiindcă nu te-a-mbrățișat
În suflet, iată, degeri.
Cu totul te-ai fi disipat
Sub pielea sa de înger.
Cine ești tu fără el?
Dar el fără tine?
Dependența e de fel
Tocmai fuziune.

Vechi prieteni te-au rănit,
Ți-ai știrbit venitul.
Cine-ai fost, ce-ai devenit?
Unde ți-e ursitul?
Și cât trebuie să pierzi
Să te vezi pe tine?
Amintiri cât mai dezmierzi?
Când vei FI în fine?

Palmele dacă-ți aduni
Să privești de-aproape,
O să-ți spună-așa minuni,
Dincolo de șoapte
Și vei plânge săptămâni
Și-o să-ți fie bine,
Dup-atâtea căutări
Te găsești pe tine!