Aleg un melc pe o frunză, ca să fii tu
Și un băț cu cârcel pe un mușchi de copac, ca să fiu eu.
Dar eu sunt mai creativă, aș fi mai potrivită melc.
Iar tu ești nehotărât ca bifurcația bățului cu cârcel.
Totuși și eu sunt lupta dintre iubirea necondiționată pe care ți-o port
Și zbaterea umilă a femeii din mine.
Iar tu ești magic și mă pierd în spirala melcului care ești.
Deci am decis: eu sunt bățul pe mușchi de copac, tu ești melcul pe frunză.
Acum pun o întrebare, esențială, despre relația noastră, și plec.
Aflu răspunsul ca și cum l-am știut întotdeauna,
Doar că încă nu găsisem cuvintele care să-l exprime.
Mă întorc, vreau să-ți spun și ție răspunsul, și mă trezesc vorbind cu mine:
Am încurcat melcul cu bățul. Te-am încurcat pe tine cu mine.
Pentru că toți suntem unul. Și totuși suntem diferiți.
Așa că acum am să vorbesc cu tine, melcul.
Mă opresc! Ai dreptul la propria experiență, realitate, căutare…
Și ai dreptul să nu cauți.
Dacă-ți dau răspunsul, e ca și cum te judec, te socotesc incapabil să-l găsești singur.
Dar, mai ales, îți iau din profunzimea înțelegerii.
Uneori realitatea ta nu poate cuprinde răspunsul meu,
Iar eu nu-ți pot schimba realitatea ca să forțez această cuprindere.
Nici nu mai vreau să te ajut, să te vindec, să te fac mai înțelept sau mai bun.
Nu mai lupt să fac din realitățile noastre una comună.
Pentru că te iubesc așa cum ești. Perfect.
Și tu, iubitul meu. Și tu, copilul meu. Și tu, mama mea.
Și, Doamne, câte lucruri voiam să repar la tine!
Nu mai trebuie să îți împărtășesc ceva din experiența mea
Ca să o simt mai plină. Pentru că deja este așa.
Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să mă întâlnesc
Cu părți din mine pe care nu le acceptam.
Și pe care acum le iubesc necondiționat.
Și pentru că realitățile noastre se intersectează încă…
Totuși eu eram melcul. Sau nu.