Era seară. Trecuseră două zile din șapte, din retreat-ul tăcut cu Rune. Mai trăisem o experiență asemănătoare anul trecut. Atunci era primavară, acum este toamnă: cele două evenimente marchează simbolic un ciclu în evoluția mea.  Acum făceam deci parte dintre seniori. Priveam cu drag fețele bobocilor, care exprimau confuzie, frică sau anarhie. Pentru că nu puteam vorbi, îmi imaginam doar că le-aș spune…

„Hei, copilași, eu am trecut prin asta demult. Știți, este vorba despre desprinderea de Ego-ul cu care voi v-ați identificat. A venit un tip seducător cu ochi albaștri și tricou cu elefant să vă ia fără milă partenerul, copiii, profesia, cărțile, casa, mașina, visele, amintirile, chiar și hainele de pe voi, chiar și corpul pe care îl dichisiți în fiecare dimineață. Adică tot ceea ce mintea voastră construise ca fiind voi. Nu mai sunteți nimic. Bate vântul prin golul rămas după ce le-ați pierdut pe-astea. Sunteți foarte vulnerabili. Și știți ce vă vine să faceți? Să inventați alte relații, alte job-uri, alt fel de cărți de citit, ca să vă acoperiți cu  ele nimicul. Ceva pe care să vă sprijiniți. Măcar o ureche căreia să-i șoptiți ceva, măcar un hohot de râs din senin, măcar un dans, măcar o atingere de mână, măcar o îmbrățișare.

Toată viața ați pus petale peste sămânța din interiorul florii care sunteți. Și-acum vă e frică să credeți că vă puteți descurca fără petalele care cad, lăsându-vă să fiți doar sămânță. Sau poate sunteți o ceapă, iar când îi dați foile la o parte lacrimi vă curg și în interior e doar… nimic. Pe mine m-a fascinat nimicul anul trecut. Mi-a plăcut să-l privesc gol-goluț. Să nu fac, doar să fiu. M-a liniștit, m-a limpezit. Într-adevăr nu există frică în iubire, iubirea este libertate. Asta este ceea ce ești. Cât timp ți-e teamă, ești printre petale sau foi, n-ai ajuns la esența ta.

Experiența asta nu-i despre a accepta viața pe care o ai, cu kilogramele în plus, piciorul mai lung, cucuiul din cap sau partenerul lipsă. Ci despre faptul că nici astea nu sunt ale tale: nici durerile, nici neîmplinirile. Amintește-ți când erai copil și ceilalți vorbeau despre tine. Aveai sentimentul clar că doar tu știi cine ești. Că ei te cred un puști, dar tu ești mult mai mult. Și nici măcar n-ai vârstă. Păcat că până la urmă te-au convins.

Și Rune nu-ți fură petalele sau foile de ceapă. Doar îți spune că sunt niște jucării. Pe care le poți schimba, la care poți renunța sau cu care poți continua să te joci. Și că e foarte distractiv să te joci, chiar dacă uneori pierzi. Doar că jucăriile se strică, devin inadecvate. Și tu rămâi. Tu sămânța, tu nimicul.

Deși, înainte de nimic, și eu am trecut prin frică. Îmi pulsa în plexul solar să mă zguduie. Era ca și cum cădeam în gol. Doar că eu simțeam și entuziasm. Era ca la mountain-rousse. Mă simțeam tare că sunt această vibrație. Aveam un aer adolescent. Îmi dădea putere dorul de mine însămi.”

Am adormit cu gândul că acum știu toate astea și nu simt frică. Și-am coborât adânc într-un coșmar în care … nu puteam vorbi. Strigam „Ajutor!” prin toți porii, pentru că vocea mea nu funcționa, și nu se auzea nici un sunet. Un intrus intrase în mașina mea și nu mă mai lăsa să o conduc. Și nici măcar n-am verificat dacă avea tricou cu elefant. În locul șoferului era un copil (deloc întâmplător, al meu, de nouă ani), care nu ajungea la pedale. Mi-era frică de accident și de intrus. Încercam să mă fac auzită și văzută de ceilalți participanți la trafic.

M-am trezit în brațele lui Ștef, care-mi șoptea la ureche: „Ești cu mine, sunt cu tine.” Tremuram din toți rărunchii, dar n-am scăpat de frică decât după ce el a plecat să alerge de dimineață. Abia când am rămas singură cu frica mea, m-am uitat la ea până m-am limpezit. „Nu căuta vindecarea în afara ta!”

Visul a fost exprimarea fricii reprimate de Laura cea puternică și evoluată. Viața mea se desfășura fără să pot spune un cuvânt și copilul din mine se juca de-a pilotul. Totuși obstacolele erau cumva evitate și pericolul era mai degrabă în mintea mea. Cineva avea grijă de toate. Sunt mai aproape de adevăr decât anul trecut, dar tot om sunt. Chiar și Rune este. Și el simte frică, furie sau tristețe. Doar că intrând în starea de martor, le driblează. A te observa este veriga lipsă, pasul de la emoție sau gând la conștiință, de la învățătura lui Rune la aplicarea ei în viața reală.

Și nu pot să mă abțin să nu vă spun ce i-am făcut intrusului din mașină. Asta dacă mai sunt unii care i-ar face ceva, măcar în vis. Mă invadase, nu mai aveam nici un loc, îmi luase aerul și acum pluteam într-un colț, aproape de plafon, fără vlagă. Singurul meu punct de sprijin în senzația aia de lipsă de control, era ceva ce strângeam în pumn… și totuși nu pot să vă spun exact ce.