Întâi se rupe-n tine fiecare-oscior
Și-ți bate inima în piept să te doboare.
Și parcă totul strigă „Vreau să mor!”,
În vene,-n pântece, în aer totul doare.

Apoi e ca și cum altcineva
Ți-a smuls din țâțâni ușile la casă
Și vântul suflă cu moloz de-altundeva,
În vechiul templu nu mai ești acasă.

După ce strigi, te zbați, înjuri și te răzbuni
Pe tot ce-ntâmplător îți stă în cale,
Epuizat vei zace pentru săptămâni.
Lipsa de sens te ia cu ea la vale.

Dar… din nimicul care-ai devenit
Răsare liniștea și-ncet te limpezește.
Deși-ntr-un fel, desigur, ai murit,
Doar cel adevărat acum domnește.