La început a fost cuvântul…

Un bebe în burta mamei simte întâi mirosul. Se pare că ne trezim la viață strâmbând din nas… Apoi plescăim primul gust… Și abia apoi auzim. Așa că la naștere, când dăm cu ochii de această lume, nu prea vedem mare lucru, dar suntem familiarizați deja cu muzica sunetelor. Recunoaștem melodii pe care le-am ascultat cât încă eram în pântec și reacționăm la vocea mamei și la bătăile inimii ei atunci când îi stăm la piept.

Desigur, primele nevoi ne sunt legate de mirosuri, gusturi, atingeri, senzații termice și nu se știe în ce măsură cuvântul este o nevoie. Dar atunci când apare prima dorință, ea sigur poartă un nume. O asociere de sunete are putere de simbol pentru un lucru sau o persoană, așa că e foarte tentant să înveți să pronunți formula magică pentru a obține obiectul râvnit: „ma-ma”, „pa-pa”. Învățăm atât de bine asta, încât în mintea noastră cuvintele (auzite sau citite) sunt legate de imaginile obiectelor reprezentate de ele. Când spun „măr”, deja îl văd în minte. Și dacă primele dorințe erau legate de obiecte concrete din câmpul nostru vizual, pentru care învățam cuvântul (ca să cerem celor mai puternici), cu timpul tindem să neglijăm legătura dintre dorință și cuvânt.

Se spune că dorințele sunt realiste atunci când realizarea lor ține de noi înșine. Dar pentru împlinirea lor, aceasta e doar prima condiție. Următoarea este legată de cuvânt. Atunci când pui în cuvinte potrivite, atunci când definești în detaliu visul pe care îl ai, creezi în mintea ta filmul, previziunea. Și deja simțurile tale sunt ațâțate de imagini, deja guști, miroși, pipăi: mental, ca reprezentare corticală, dar și la nivel de receptor (salivezi, te înfiori, etc). În felul acesta mintea e păcălită la nivel inconștient că deja s-a întâmplat ceea ce îți doreai. Iar cum banda de conștient e foarte îngustă și controlul e deținut de inconștient, te vei comporta ca un învingător, vei avea mușchii deja pregătiți pentru acțiunile cele mai potrivite care să te facă să devii în mod conștient, ceea ce cumva erai deja. În acest mod cuvântul face ca lucrurile să se întâmple miraculos. Însuși Dumnezeu întâi a numit și apoi a făcut.

Puterea cuvintelor m-a vrăjit însă cu mult înainte să încep să descifrez tainele minții. În copilărie ele mă purtau în lumea poveștilor, și nu doar a celor fermecate. Bunica îmi povestea vieți adevărate din tezaurul ei experiențial. Cuvintele ei creau imagini aprinse în mintea mea însetată de culoare, unele mi-au rămas și azi la fel de vii. Mai târziu, cuvinte cu greutate din scrieri celebre mi-au adus parfumul unor epoci clasice și m-am lăsat purtată de ele în timp și spațiu, în alte vremuri și lumi.

Dar de departe cuvântul mă fascinează când e vorba de suflet: emoția înghesuită în cuvânt și care explodează când acesta e rostit; cuvântul care șochează și blochează prin sensul fix, rigid, care îi este atribuit; cuvântul care rănește, care atacă, dar și cel care susține, care încurajează, care hrănește emoțional; și mai ales metafora…

Metafora emoționează, metafora conține umor, metafora se prelinge în inconștient și descătușează energii, metafora resemnifică surprinzător, metafora reconstruiește, metafora înnoiește, renaște, umple de sens. Metafora spune o poveste. Metafora are o logică savuroasă. Metafora este esență de viață. Metafora mișcă. Metafora transformă. Metafora întotdeauna bucură. Metafora este măsura creativității.

Metafora e un joc de cuvinte care trezește copilul din noi cu tot entuziasmul, pofta de viață și darurile sale. Metafora diagnostichează și vindecă.

Metafora este pentru cuvânt ceea ce omul este pentru Dumnezeu.