Trăim ideea de fericire ca pe o iubire așteptată. „Dacă iubirea ar veni, aș fi fericit.” „Dacă-mi vei dovedi iubire, voi fi fericită.” „Te aștept să vii, dacă îți pasă de mine.” Sperăm să fim iubiți, recunoscuți. Doar asta ne-ar face importanți, mândri de noi, strălucitori. Așteptăm în fiecare zi, detașați, ca viața să se întâmple, să ne aducă iubirea pe un cal alb. „Poate mâine va înțelege și mă va iubi…”„Poate în vacanța asta o voi întâlni.”

Iubirea, desigur, ni se cuvine. Iubirea, desigur, e la discreție. Iubirea o avem la purtător…

Secretul vieții sau cheia fericirii e la noi. Profund în sufletul nostru. Acolo unde simțim setea de iubire, acolo unde singurătatea pârjolește, acolo unde inimile noastre bat asurzitor. Acolo unde rămâi tu cu tine gol-goluț și ți-e tare frig, e o poartă ferecată. Și pare cumplit de periculos s-o deschizi… până unde să mergi cu vulnerabilitatea proprie? De ce să te mai lepezi? Cât să te mai riști?

Total. A te abandona total vieții înseamnă a-i permite să treacă prin tine. Fără bariere. Mă las să simt. Nu mă apăr de suferință, pentru că blochez iubirea. Se pare că suferința chiar e o cale spre iubire.

Adică pentru că nu m-ai iubit tu, mi-am rămas doar mie și de-asta m-am hotărât să mă iubesc? Adică dacă tu mi-ai neglijat atâtea nevoi, e cazul să mă responsabilizez eu cu ele? Adică mă iau în grijă și asta mă va face fericit?

Nu. Deși e tare greu drumul chiar și doar până aici. Faptul că te vezi în sfârșit și alegi să-ți pese măcar ție de tine este ca și cum într-o zi ai găsit cheia în buzunarul de la piept. Chiar era la tine. Dar poarta rămâne impunătoare și închisă… deși ai nasul lipit de ea. Oricât de drag îți ești în sfârșit, oricâte lacrimi îți storci ție însuți, mai ai până dincolo… Iată, nici ție nu-ți ești suficient!

Dar e grozav că ești conștient că… cheia e la tine: ești pe cont propriu, te accepți și te placi așa golaș, fără nimeni care să-ți țină de cald. Adică nu mai aștepți. Ai renunțat să mai ții mâna întinsă: ai deja cheia în ea. Nu mai speri, nu mai cauți, nu mai disperi. Observi cât de înrudite sunt cuvintele astea: speri și disperi?

Deci, pentru că ai ieșit din luptă, ai căpătat pacea. Ce simplu! Și tu credeai că trebuie să ți-o aducă cineva… Ca și mine. Îmi dai voie să-ți povestesc de mine? Între paranteze…

*****

[Întâmplător sau nu, pentru mine acest sfârșit al lumii – că doar au mai fost și altele! – coincide cu încheierea celui de-al 42-lea an de viață. Adică… dacă „supraviețuiesc”, pe 22 decembrie împlinesc 43. Așa că mă simt mult mai îndreptățită decât alții să-mi iau adio de la ceva și să mă pregătesc pentru altceva. Simbolic, îmi vine să-mi fac bagajele și să plec. Mă desprind de cine am fost, ca să-mi dau voie să devin cine-o să fiu. Mă duc la marea întâlnire cu mine. Deși o să plâng după voi (familia mea). Și sper că o să plângeți după mine și c-o să mă căutați înnebuniți… (fuziune curată!)

Și în timp ce mă zbat să planific zile și locuri, ca și cum m-aș putea găsi undeva „pe aiurea” (cum spunea o doamnă a psihoterapiei) realizez ce mă zgândăre, ce cui îmi stă înfipt în inimă. De ce mă doare această plecare așa tare. Pe de o parte, mă văd liberă de griji, lăfăindu-mă eu cu mine, provocându-mă să aleg ce mi-ar mai plăcea să fac… Pe de altă parte, mă topesc deja de dor și-mi sună al naibii a dependență.

Și dintr-o dată realizez că o să vă descurcați fără mine, c-o să vă săriți în ajutor unul altuia și eu nici măcar nu voi fi să vă văd cât de frumoși sunteți. Și simt că vă iubesc fără margini, orice-ați face… ca o curgere fără sfârșit.]

*****

Cheia este la tine, dar gestul de a o băga în broască este iubirea către ceilalți, cu toată creativitatea cuprinsă în pirueta-răsucire a ei. Secretul vieții constă în a da iubire, nu în a o aștepta. Este lozul câștigător la fiecare tragere: când oferi iubire este mereu hrănitor, când o aștepți… cred că știi cum e! Când dai iubire vezi cât ești de important în ochii celuilalt, dacă înfloresc. Când dai timpul, energia, priceperea, secundele prețioase ale vieții tale celor pe care îi întâlnești… când oferi prezent pentru că ochii mari și toate simțurile tale dilată clipa… abia atunci porțile se deschid și iubirea năvălește ca un vârtej, fără să mai înțelegi în ce sens. În toate.

Știți oamenii aceia senini, care respiră a acceptare, care zâmbesc cu sufletul și cu tot corpul în același timp? Care deși sunt foarte activi, nu par a înțelege  noțiunea de  stres, care au o pace și o blândețe de început de lume. Care iubesc până și moartea… Sunt așa unii îmbogățiți financiar, cultural, spiritual sau pur și simplu uman… câte un călugăr, câte un geniu, câte un sportiv, câte o băbuță de la piață… Întotdeauna i-am invidiat. Voi nu?

Ei sunt dincolo! Mai stăm să ne uităm pe gaura cheii? Hai…